Warhammer 40.000: Dawn of War – Soulstorm Review

Warhammer 40.000: Dawn of War – Soulstorm Review

S-au împlinit mai bine de 10 ani de când Starcraft a văzut lumina zilei, şi tot atâta vreme de când diverşi producători au încercat să producă un titlu care să se apropie de popularitatea sau vânzările acestuia. Puţini au avut succes însă, iar Warhammer 40.000: Dawn of War a reuşit de la data apariţiei şi până acum să-şi creeze o comunitate destul de solidă de fani, fără a oferi însă concepte revoluţionare sau posibilităţi strategice nemaivăzute; Relic Entertainment a câştigat în schimb inimile fanilor cu un gameplay uşor de înţeles (dar destul de complex) şi mutând atenţia jucătorilor de la construcţia bazelor la capturarea punctelor strategice, folosirea cu cap a detaşamentelor de infanterie şi presarea constantă a inamicului.

Succesul înregistrat (surprinzător, ar spune unii) ar fi determinat orice companie să revină cu expansion-uri, iar Relic nu a stat mult pe gânduri. La numai un an distanţă de la primul titlu a fost lansat Winter Assault, acesta având ca noutăţi o facţiune nouă (Imperial Guard) şi câteva retuşuri la cele existente, pentru ca în 2006 să fim asaltaţi de Dark Crusade, un expansion ce a adus pe câmpul de luptă alte două noi rase, cât şi o modificare substanţială pentru modul single-player. Având în vedere că anunţul oficial pentru Dawn of War era inevitabil, THQ s-ar fi putut opri la Dark Crusade, însă publisher-ul american a avut alte idei şi i-a însărcinat pe designerii studiourilor Iron Lore (defuncte între timp) să mai tragă puţin mâţa de coadă cu încă un expansion.

Povestea ne duce de astă dată în sistemul Kaurava, unde o furtună Warp atrage atenţia raselor din univers, care încep să sosească una câte una la faţa locului, în afară de Necronii care moţăie mai peste tot şi sunt foarte irascibili la gălăgia făcută de ceilalţi. Furtuna cu pricina dă însă peste cap sistemele de navigare, împrăştiind părţile beligerante de-a lungul şi de-a latul a patru planete şi trei sateliţi. Campania single-player se desfăşoară aşadar într-un întreg sistem solar, cele patru planete având între 4 şi 8 teritorii care pot fi cucerite, cei trei sateliţi fiind de obicei baza uneia dintre rase. Acest meta-game este aproape identic cu cel din Dark Crusade, cu singura menţiune că anumite teritorii de pe o planetă reprezintă singura cale de acces prin care se poate „sări” către celelalte corpuri cereşti din apropiere. Cu toate acestea, numărul de teritorii nu e cu mult mai mare, zonele fiind ce-i drept dispuse un pic altfel, vederea panoramică 2D fiind înlocuită cu o vedere din spaţiu la fel de 2D, în care ni se prezintă o singură faţă a planetelor, acestea neputând fi rotite (şi uneori se simte nevoia), toate teritoriile fiind vizibile de la început (nu există ceva ‘pe partea cealaltă’).

Din păcate, spre deosebire de Dark Crusade, baza pe care o construiţi când atacaţi un teritoriu nu va rămâne în picioare după ce cuceriţi respectiva zonă, aşa că în momentul în care sunteţi atacaţi va trebui s-o luaţi din nou de la zero, lucru nu foarte plăcut. Ce-i drept, există opţiunea de a fortifica teritoriile cucerite cu unităţi ce pot fi recrutate cu Requisition Points, acestea din urmă fiind obţinute în funcţie de câte (şi ce) teritorii deţineţi. Au fost păstrate însă Wargear-ul şi garda de onoare pentru eroi. De asemenea, fiecare tabăra posedă o abilitate specială: un discount pentru unităţi, posibilitatea de a ataca orice teritoriu, un tun care să bombardeze câmpul de luptă înainte de începerea ostilităţilor ş.a.m.d.

Soulstorm introduce încă două facţiuni, aducând numărul total de rase jucabile la un impresionant nouă. Sisters of Battle (sau Ordinul Militant al Adepta Sororitas) sunt o şleahtă de domniţe aflate în slujba Împaratului-Zeu, însă dacă vă aşteptaţi la nişte gagici în bikini puneţi-vă pofta-n cui sau încercaţi un MMO; suratele cu pricina nu numai că poartă armură până la gât, dar sunt şi foarte evlavioase, scopul lor declarat fiind curăţarea universului de eretici şi răspândirea credinţei în Împăratul-Zeu. Pioşenia lor le permite să canalizeze o energie specială în Acte de Credinţă, această energie fiind generată de mai toate unităţile proprii. Specificul lor este în general anti-infanterie, unităţiile nefiind însă deosebit de puternice, dar beneficiind de acele Acte de Credinţă care folosite judicios pot schimba soarta unei înfruntări. În privinţa forţelor de luptă, de remarcat sunt Sister Repentia, o unitate melee foarte puternică, şi Asasinul, un detaşament format de fapt dintr-un singur soldat camuflat, foarte util împotriva infanteriei şi a comandanţilor, acesta având suficientă forţă ca să ucidă o unitate cu puţină viaţă dintr-o singură lovitură .

La mai toate plutoanele de infanterie se poate „ataşa” Confesorul, un fel de preot-şef cu veleităţi de medic care îmbunătăţeşte rata de regenerare şi poate vindeca soldaţii în timpul luptei. Unitatea specifică surorilor este un îngeraş ce are la dispoziţie o sabie cam impotentă şi o armură ruginită, dar în schimb este dotat cu două vieţi, ca o pasăre Phoenix. Vehiculele disponibile includ tancuri (destul de haios realizate), transportoare şi artilerie, ele fiind destul de bine blindate pentru a balansa puterea de foc relativ slabă. De asemenea, această facţiune beneficiază şi de cea mai utilă abilitate în meta-game, şi anume posibilitatea de a construi într-un teritoriu inamic o bază înaintea atacului (tot cu Requisition Points) ceea ce le oferă un avantaj considerabil. Ca o notă personală, pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu universul Warhammer 40.000, luptele pe viaţă şi pe moarte între cele 3 facţiuni ale Imperiului Uman vor părea cel puţin bizare, întrucât toată lumea invocă gloria Împăratului-Zeu, chiar Sora-şefă punându-şi problema asta la un moment dat. Ce-i drept, lore-ul universului table-top şi anumite misiuni din joc conţin informaţii despre modul diferit în care este perceput Împăratul-Zeu de către facţiunile umane (Imperial Guard, Sisters of Battle, Space Marines), tensiunile între cele trei fiind la ordinea zilei.

De cealaltă parte, Dark Eldar sunt fraţii mai întunecaţi ai Eldar-ilor, piraţi şi mercenari ce hălăduiesc prin univers pentru a-şi potoli setea de sânge şi pentru a-şi procura tot felul de plăceri interzise. Hedonismul şi lipsa lor de control au dus la distrugerea imperiului Eldar şi apariţia zeului Slaneesh, mazilirea lor nefiind foarte surprinzătoare după acest şir de evenimente. Zeul pe care tot ei l-au creat i-a blagoslovit însă cu un blestem pe Eldarii întunecaţi, ce le provoacă dorinţa (dar şi puterea) de a consuma sufletele celor căzuţi în luptă. Energia astfel obţinută poate fi „cheltuită” pe nişte abilităţi specifice, însă de o utilitate îndoielnică. Eficienţa unităţilor de infanterie provine din viteză, nu din puterea de foc, fiind oarecum inferioare inamicilor, poate doar Warp Beasts (nişte lupi mai ciudaţi) fiind mai răsărite în această privinţă.

Pe de altă parte, comandatul lor, Dark Archon, îşi poate forma o gardă personală de Incubus ce-l ajută în luptă, interesant fiind faptul că însuşi Archon-ul poate fi înviat în locul unde a murit în cazul în care mai există un Incubus supravieţuitor. Vehiculele Dark Eldar lor sunt însă ceva mai puternice decât ale competiţiei, în termeni de putere de foc şi armură, în special cel melee (Ravager). Nu există abilităţi speciale şi avem doar un singur upgrade de arme pentru Scourge, accentul fiind pus din nou pe viteză şi micromanagement; cel mai supărat tanc al acestei facţiuni este mai degrabă un yacht de lux decât o unitate utilă, astfel încât jocul cu această rasă devine mai viabil pentru jucătorii ce preferă rush-uri în detrimentul unui conflict de durată.