Warhammer 40.000: Space Marine Review

Warhammer 40.000: Space Marine Review

De când universul Warhammer şi-a făcut debutul pe PC, am jucat toate strategiile, ba chiar şi ceva table top, tinând cont că-i cunosc pe băieţii de la Games Workshop-ul bucureştean. RTS-ul era oricum genul cel mai potrivit, dar nu puţine au fost momentele când mi-aş fi dorit să fiu cumva mai aproape decât zoom-in-ul permis de perspectiva top-down şi să ciopârţesc orci într-un mod mult mai …. intim. Din fericire, cel puţin partea cu ciopârţitul a iesit foarte bine pentru Space Marine, chiar dacă alte aspecte ale gameplay-ului mai puteau fi lustruite.

Whaaagh! este cuvântul de bază, iar rolul protagonistului este să reducă la tăcere aceste urlete sălbatice ce marchează prezenţa inamicilor clasici ai pionierilor spaţiului: orcii (e scris de fapt cu k, ştiu). Pârâtul este căpitanul Titus din chapter-ul Ultramarines (un fel de echivalent al unui batalion) şi însoţit de doi camarazi (Sidonus, sergent-veteran şi Leandros, începător într-ale marinăritului spaţial), el trebuie să salveze o lume industrială (Forge World) de invazia orcilor, dar şi de o altă prezenţă întunecată ce ameninţă nu doar această planetă, ci toate galaxiile din univers.

Pe acestă planetă se mai află “din întâmplare” şi un Titan, cea mai puternică armă realizată vreodată, dar prezenţa uriaşului robot este mai mult un pretext, pentru că nu e genul de armă individuală. Pentru a oferi ceva mai multe detalii şi a sublinia dimensiunea dezastrului, pe tot parcursul nivelurilor sunt răspândite înregistrări audio sub forma unor capete de mort mecanice (Servo Skulls) pe care chiar merită să le colecţionezi, acestea oferind bucăţele narative interesante.

De fapt, întreaga poveste este destul de simplistă şi nu oferă surprize, iar finalul miroase foarte tare a continuare (ceea ce nu e un lucru rău, din contră). Evident, totul are mai mult sens dacă eşti cât de cât familiarizat cu universul Warhammer 40,000, altfel Codex Astartes sau Machine God şi toată terminologia latină reprezentând doar cuvinte fără prea mult sens.

De fapt, e nevoie de puţin context pentru a înţelege cât de cât ideea: universul futurist Warhammer este, foarte simplist spus, o combinaţie de religie şi tehnică. Space Marines sunt soldaţii, capătul superior al lanţului trofic de luptători, dar Adeptus Mechanicus, de exemplu, este cel care controlează tehnologia şi venerarea maşinilor-zeu, foarte mult în stilul descris de Asimov în a sa Fundaţie. Chaos Space Marines sunt reversul medaliei, soldaţi buni corupţi de puterea venită din Warp, din adâncurile energiei întunecate emanată de univers.

Un mare avantaj al transformării din RTS Warhammer în shooter Warhammer este dimensiunea. Abia acum ai cu adevărat o idee despre cât de mare este un Space Marine, un super-om dotat nu doar cu puteri fizice extraordinare, dar şi cu o armură pe măsură, arme devastatoare şi un jetpack extrem de util ca să pici peste inamici fix ca o mini-apocalipsă. Mă rog, nu tocmai mini, dacă ţii cont că Titus e de două ori mai mare (şi pe lat, si pe lung) decât oamenii de rând.

Fiecare pas pe pământ sună ca cel al unui elefant, iar aterizările sunt o catastrofă vulcanică; fuga se transformă într-o intrare de tip rugby, cu umărul înainte, dacă se întâmplă să te opreşti într-un grup de inamici, iar dacă loveşti cu ciocanul în pământ, cutremurul năuceşte cel puţin o duzină de nefericiţi, pregătindu-i astfel pentru transformarea în pastă de mici.

Astfel, spiritul universului din mileniul 41 este foarte bine transpus, iar inamicii nici că puteau fi mai clasici pentru acelaşi univers. Desigur, pentru orice orice continuare sau add-on mai rămân destule rase de adăugat, printre care cele mai interesante le consider a fi Tau şi Eldar (mult dorite şi în seria Dawn of War, de altfel).

Evident, dimensiunile impresionante ce-l caracterizează pe Titus şi însoţitorii lui nu sunt făcute doar pentru a impresiona domnişoarele. De fapt, nici nu cred că există dame Space Marine, deşi Inchiziţia are asemenea specimene, astfel că armura albastră şi desenele specifice fiecărui chapter nu sunt doar de dragul artei şi al identificării pe câmpul de luptă (de exemplu, dacă Ultramarines au armuri albastre, de unde şi numele, Blood Ravens, un alt chapter, sunt decoraţi cu roşu şi corbii aferenţi). Odată terminată introducerea narativă şi secvenţele cinematice ce se vor prezenta destul de des pe parcursul poveştii, nu-ţi mai rămâne decât să omori. Iar Space Marine excelează la acest capitol mai ceva ca toate abatoarele puse la un loc.

Indiferent de preferinţele armate, totul în jur devine rapid o nebunie frenetică de click-uri, în timp ce în toate direcţiile zboară capete, mâini, picioare, bucăţi de carne virtuală, plus grenade nu tocmai plăcute dacă le laşi să explodeze în apropierea ta. E greu de descris carnajul permanent din jur, mai ales că inamicii vin cu zecile, în grupuri compacte de obicei, cea mai bună comparaţie fiind stilul de atac din Serious Sam. Ba chiar există şi un monstruleţ similar unui mini-câine care explodează, nu prea departe de oamenii cu cap de bombă şi fitile aprinse din menţionatul Sam. La modul foarte serios, e de muncă pentru a curăţa o cameră, mai ales că nivelurile sunt şi înalte, şi largi şi late, construcţiile omenirii din mileniul 41 având ca model catedralele gotice.

Există şi zone mult mai limitate ca întindere, mai ales în interioarele industriale sau prin canalizări, dar chiar şi acolo există puncte multiple de unde vin orcii grămadă peste tine, iar mai târziu în campanie, apar din neantul Warp-ului şi demonii haosului. Inamici dubli cantitativ înseamnă şi divertisment însângerat la dublu, chiar dacă lucrurile nu sunt chiar aşa uşoare cum par, din cauza vitezei de desfăşurare a luptelor. Cum nu prea se poate vorbi de AI, eşti de multe ori acaparat de numeroşi inamici, astfel că e destul de greu să găseşti o zonă relativ sigură unde să-ţi refaci măcar scutul, dar şi acolo trebuie să fii mereu cu ochii în patru după grenade sau explozibile cu colţi, alergând în patru labe.