Watchmen: The End is Nigh Review

Watchmen: The End is Nigh Review

Moda cu supereroii a fost inventată, haşurată, definită, revoluţionată, estetizată, finisată, dată cu şmirghelu’ şi în cele din urmă redefinită spre bucuria marelui public. Bărbaţi în colanţi, cu chiloţii purtaţi pe dinafară şi cu haine mai mulate decât o autostopistă de carieră, au definit ani de-a rândul idealurile societăţii şi le-au apărat cadru după cadru în benzi desenate, filme de profil şi desene animate.

În ultimii ani, odată cu reinterpretarea conceptului de supererou astfel încât să reflecte personalităţi complexe şi demonstraţii narative spectaculoase şi profunde, s-a scos din obscuritatea cercurilor elitiste o serie de nuvele grafice din categoria „greii greilor”. Watchmen e una dintre ele, dar cum se întâmplă adesea atunci când se aduce la cunoştinţa maselor că există un monstru sacru într-un domeniu, acestea se înarmează cu furci, torţe, seringi şi machiaj şi simplifică, taie, injectează Botox şi aplică facelift-uri până opera ajunge pe înţelesul tuturor – nu de alta, dar dacă nu e, nu se vinde.

Pasul următor, fireşte, e să trecem pe liniile de fabricaţie şi pe vaporaşele chinezeşti eşuate lângă Zanzibar o comandă de câteva milioane de tricouri, păpuşi de pluş, magneţi de frigider şi, de ce nu, jocuri video. Nici măcar nu e o modă nouă, având în vedere că de când lumea două din trei blockbustere se trezesc peste noapte cu un joc lansat după premieră, plasat convenabil pe rafturile unui magazin de papetărie şi birotică la ieşirea din cinematograf.

Până te-ai umplut de postere, hanorace, brelocuri, brichete şi te-ai metamorfozat într-un banner ambulant ai şi uitat povestea filmului. Nu ajută nici faptul că rolul tuturor ţoalelor şi accesoriilor cu care te-ai împopoţonat este să-i crească vânzările, nu să extindă universul, aşa cum scrie pe site-ul de pe care ţi le-ai comandat, sau să amplifice valenţa mesajului, aşa cum îţi proorocesc prietenii.

Vorba unui poet autohton, „eşti o victimă îndoctrinată” – ceea ce începe să sune acru doar atunci când realizezi că ai ajuns să cauţi în filme, jocuri, muzică şi viaţă doar strălucirea transparentă pe care ţi-o dictează un plan de marketing, nu şi calitatea absolută dincolo de orice urmă de îndoială.

Cine nu mănâncă bătăturică, nu papă nici asfalt

În Watchmen: The End is Nigh intri în ghetele şi cizmele lui Rorschach, respectiv Nite Owl II, înainte ca eroii să fie trecuţi în ilegalitate şi începi prin a opri o revoltă dintr-o închisoare. După o introducere foarte asemănătoare cu varianta semi-animată a nuvelei grafice (Watchmen: The Motion Comic), te izbeşte cât de bine arată totul: shadere convingătoare ce redau excelent materialele, un joc de lumini şi o cromatică fenomenală – jocul este, fără doar şi poate, superb la nivel de texturi. Ploaia care ropotează pe cimentul ud, paltonul îmbibat al lui Rorschach sau reflectoarele lui Archimedes plimbându-se de-a lungul curţii exterioare a închisorii sunt toate nişte efecte de pomină.

The End is Nigh are un gust dulceag şi plăcut iniţial – o senzaţie care durează cam cât trailer-ul filmului – până începi să intri în pâine şi jocul rămâne fără artificii cu care să îţi ia ochii. Cu alte cuvinte, realizezi cu stupoare că e sinistru de repetitiv – atât de repetitiv că până şi afirmaţia producătorilor cum că jocul ar fi o îmbinare între beat’em up şi puzzle e o exagerare crasă. Dar s-o luăm pe rând.

Rorschach şi Nite Owl au fiecare suficiente particularităţi încât să le putem eticheta fără remuşcări drept personaje distincte. Primul e mai rapid, deşi loviturile lui nu sunt deosebit de puternice, şi se bazează în totalitate pe abilităţile de luptă corp la corp, în timp ce al doilea are tot felul de matrapazlâcuri electrice cu care îşi imobilizează oponenţii.

Poate cel mai interesant aspect al lui The End is Nigh este modul co-op, dar atenţie – trebuie să deţineţi un gamepad sau controller similar pentru a juca în doi, deoarece din păcate nu există această opţiune pentru online.

Luptele în sine nu excelează prin nimic – controlul e intuitiv, dar nu lipsit de probleme; animaţiile sunt oarecum interesante în prima jumătate de oră, dar când ajungi să zici că un joc de maxim patru ore e repetitiv îl condamni practic la moarte, iar combo-urile nu sunt atât de spectaculoase pe cât m-aş fi aşteptat. Adversarii care frizează inconştienţa vor avea un simbol deasupra capului, iar apăsarea tastei aferente va declanşa o animaţie ceva mai brutală – însă şi acestea rezonează ca deja-vu-uri până la terminarea jocului.

Ca în orice alt beat’em up de la Double Dragon încoace, The End is Nigh îţi pune la dispoziţie arme artizanale – sticle, bâte, câte-o cheie franceză, un cuţit din colecţia IKEA ’72, care, tipic genului, devin nefolosibile după ce operezi stângaci pe jugulara vreunui nătărău care te ia de guler. Ar fi fost interesant dacă ar fi fost introduse combo-uri specifice acestor arme, dar loviturile mai complexe trebuie întâi descoperite (prin colecţionarea unor token-uri cu simbolul eroului pe care îl controlezi) pentru a fi apoi executate doar cu pumnii goi.

Problema centrală e că nu se repetă doar fenomene izolate – e ca o tumoare care s-a extins dintr-o parte în alta a jocului şi devorează un potenţial fenomenal din cauza a ceea ce nu pot eticheta ca fiind altceva decât lene. Modelele inamicilor sunt foarte puţine la număr, iar decorul se schimbă de la nivel la nivel doar ca temă generală – totul e prea omogen, anost şi linear luat global ca să supravieţuiască celor mai modeste pretenţii de level design.