Wheelman Review
Dimensiune font:
Wheelman Review
Vin Diesel e un actor bun. Gata, am zis-o, nu mai pot da înapoi. Cu toate că şi-a format o reputaţie „chucknorrisiană” din cauza majorităţii blockbusterelor în care a apărut, am avut norocul de a descoperi un scurt metraj scris, jucat şi regizat de acesta în care putem vedea o faţadă cu totul diferită a artistului.
O altă latură a faimosului spân pe care probabil puţini o cunosc este afinitatea faţă de jocuri video şi Dungeons and Dragons. Da, Vin Diesel aruncă cu zarurile, interpretează halflingi, elfi şi dwarfi şi e fan avid al roleplaying-ului ce nu implică webcam-uri şi cărţi de credit. Şi se joacă World of Warcraft.
Cu toate astea, „imaginea” Vin Diesel este una plină de muşchi, adrenalină şi one-liners de duzină prin care masculul alfa îşi declară, stabileşte şi consolidează poziţia imperturbabilă în buricul Universului, iar Wheelman se foloseşte de această imagine fără menajamente. Premisa e copilul nelegitim al filmelor xXx şi The Fast and The Furious: eşti Milo Burik, un agent C.I.A. sub acoperire care se întâmplă să fie cel mai bun şofer din galaxie şi trebuie să te infiltrezi în mafia din Barcelona (mai întâi în găştile locale) pentru a ajunge cât mai sus în ierarhia criminalităţii.
E povestea oricărui film de acţiune generic de la Hollywood, împachetată într-un joc care aduce aminte mai degrabă de Driver decât de GTA, deşi împrumută caracteristici de la ambele.
Barcelona, o provincie a României
Găştile susmenţionate sunt trei la număr – Românii, Los Chulos Canallas ( „băieţaşii de cartier”) şi Los Lantos (mafia la costum). Românii, că-s de-ai noştri, sunt ilustraţi drept nişte imigranţi ai căror lider, Radu Negrea, a activat pe la ruşi o perioadă înainte să ajungă în Barcelona. Trebuie menţionat că vocile care îi interpretează vorbesc româna perfect (mai puţin o replică pe la final care am impresia că a fost citită de Reader-ul din Windows) – dar parcă sunt răufăcători din filmele Brigada Diverse.
Replici precum „O să-i înfrângem pe afurisiţii ăia de Chulos!” sau „Prinde-l pe nemernic!” nu sunt străine de scenariul lui Wheelman şi reprezintă o sursă neintenţionată de umor copios. Ba mai mult, la un moment dat un românaş verde din gaşca lui Sorin Teodor, unul din locotenenţii lui Negrea, îşi menţionează apatic nevasta şi aşteptările ei financiare de acasă.
La rândul lor, toate personajele se încadrează fără excepţie în tipare cunoscute, aşa că nu ies cu nimic în evidenţă. Sunt sigur că toţi am mai văzut filmul ăsta, cu cadrul acţiunii şi nume schimbate, dar având acelaşi curs şi aceeaşi concluzie. Rezultatul e o cascadă de răspunsuri „tăioase” de fiecare dată când i se adresează ceva lui Milo, iar majoritatea nici măcar nu sunt, la drept spus, poante cu vreun şarm deosebit. Fiecare dialog e doar o pauză între urmăriri, explozii şi împuşcături.
Acest concept de film de acţiune hollywoodian se regăseşte la toate nivelurile jocului şi este în acelaşi timp atât atuul lui Wheelman, cât şi dezavantajul său major. De pildă, scenele de acţiune furibundă sunt destul de spectaculoase – sărituri dintr-o maşină în alta, tamponări cu 200 şi ceva la oră, cauciucuri sparte – precum şi două „puteri” care activează deja cunoscutul slow-motion pentru a putea ţinti şi trage în urmăritori, cu rezultate apocaliptice.
Reprezentarea digitală a oraşului Barcelona este şi ea foarte reuşită, oferind jocului un feeling latin – cu flamenco, arene de toreadori şi tot tacâmul. Şi chiar se potriveşte – când goneşti printre poliţie, mafie şi traficul „civil”, sună surprinzător de bine o chitară gâdilată de un spaniol. Câteva monumente răsfirate prin oraş fac deliciul oricărui turist, cu atât mai mult cu cât peste majoritatea treci în zbor, în slow-motion, dar m-a deranjat într-o oarecare măsură lipsa alternanţei zi-noapte.
Există însă compensaţii neaşteptate, cum ar fi sistemul de coliziuni destul de veridic, sau modelele maşinilor. Şi cu toate că două dintre acestea sunt licenţiate – Opel Astra şi Pontiac G8 – nu mi-e ruşine nici cu restul – modele mai mult decât decente care seamănă cu maşini reale până la graniţa plagiaturii.
Şi cum se strică, dragele de ele. Chiar dacă în termeni reali coliziunile sunt de domeniul scrierilor lui Urmuz, pentru că ar fi fost frustrant să fii nevoit să schimbi maşina de fiecare dată când te izbeşti de un parapet, când vine vorba de reprezentare grafică lucrurile stau binişor: parbrizul se sparge, capota se îndoaie, vopseaua se zgârie. Ce-i drept, nu poţi rupe uşa, iar etapele de distrugere ale maşinii sunt preformulate, însă nu ne putem plânge: vehiculele din Wheelman sunt făcute din bucăţi distructibile şi asta se vede.
Ghid practic pentru şoferul sinucigaş şi pasagerii săi isterici
Avansarea în single-player este lăsată la discreţia jucătorului, pentru că lumea deschisă îi permite să se plimbe liber prin oraş, să acceseze misiuni secundare sau să treacă mai departe în „poveste”. Dar din cauză că 90% din timp este petrecut în maşină, părţile „pietonale” sunt destul de precare şi simpliste, drept pentru care interioarele sunt uşor absente.
Wheelman nu are complexitatea şi elementele de simulare urbană din Grand Theft Auto IV, deci ar fi o problemă dacă l-am compara cu cel din urmă. Nu există mijloace de transport în comun, „safehouse”-uri, activităţi de relaxare sau populaţie care să întreprindă diverse acţiuni la colţ de stradă. Gameplay-ul orbitează exclusiv în jurul celor şapte tipuri de misiuni secundare, care din fericire sunt destul de antrenante, în ciuda faptului că potenţiala lor dificultate e sabotată de AI-ul tembel.
Mă bucur totuşi să spun că aceste curse „de suport” sunt destul de variate: avem misiuni-taxi, evadări, furt şi livrare de maşini, distrugerea proprietăţii publice, curse ilegale „convenţionale”, livrare de pachete şi distrugerea unui vehicul în mişcare. Iar cele de care depinde povestea sunt diverse combinaţii sau variaţii ale acestora cu câteva secţiuni în care cobori din maşină şi împuşti tot ce vorbeşte română sau spaniolă pe un ton ameninţător. În total, sunt 105 misiuni ce sunt descoperite succesiv (pe măsură ce avansezi în poveste şi termini etapele premergătoare), dar care ajung să plictisească din cauza numărului şi sunt cel mai bine consumate în sesiuni scurte.
Dacă te încadrezi în baremurile primelor două ranguri la aceste misiuni, vei primi bonusuri sau îmbunătăţiri, cum ar fi garaje în care te poţi ascunde de poliţie, pubele cu arme, performanţe auto îmbunătăţite sau creşterea cantităţii de Focus, în funcţie de ce tip de misiune ai parcurs.
Sistemul de cover se rezumă la existenţa unor obiecte în spatele cărora te poţi apleca pentru a nu lua la bord plumb încins, dar inamicii, idioţi cu desăvârşire până la ultimul, armele de o precizie ridicolă şi sistemul auto-aim fac încăierările stradale să rezoneze foarte sec în comparaţie cu adrenalina şi presiunea urmăririlor în viteză care compun restul jocului.
Nici numărul de arme din arsenalul lui Milo nu e astronomic, iar diferenţele sunt neglijabile: liniaritatea şi modul superficial în care sunt concepute răfuielile nu cer anumite arme în anumite situaţii. Practic, există doar cunoscutul AK-47, submachine gun , machine gun, shotgun şi pistolul norocos al lui Milo, ce nu rămâne niciodată fără gloanţe. În orice moment se mai poate lua o singură armă pe lângă pistol şi singura proprietate care le diferenţiază este posibilitatea de a trage de pe motocicletă şi scuter cu submachine gun-ul. În rest, din oricare alt vehicul se trage numai cu pistolul.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau