Worms Reloaded Review

Worms Reloaded Review

Războaie au fost purtate. Arsenale de valoarea unor ministate consumate. Dealuri şi văi alcătuite din acadele, îngheţate, bomboane şi zahăr ars au fost mutilate de explozii, gloanţe rătăcite şi mine detonate prematur. În ceaţa dezolantă lăsată de reziduurile ghiulelelor, doi viermi, câte unul de fiecare tabără, îşi trag sufletul după ultima încărcătură de napalm, încântându-i nările lui Robert Duvall.

Emile du Boc, supravieţuitorul echipei roşii, apasă butonul de transmisie al unui walkie talkie. „Cuibul? Aici Vulturul Pleşuv. Aştept un BetaBeta Omega la coordonatele – patru cozi latitudine vestică, doişpe râme longitudine nordică.” De cealaltă parte a hărţii, ascuns într-un tunel fabricaţie proprie, viermele albaştrilor, OmulTomată, se simte în siguranţă. Nu mică îi e mirarea când obuzul lansat din ceruri râcâie prin noroi şi ciment înainte să îi explodeze în faţă, lăsând în urmă doar crema fină a ceea ce a fost cândva un organism multicelular, dotat cu sclipirea fragedă a vieţii.

După cum vă pot relata nenumăraţi căminişti, gameri sau supravieţuitori ai perioadei de pomină intitulată anii 90, peisajul de mai sus e cât se poate de real, iar lipsa degetelor opozabile nu restricţionează niciunui vierme utilizarea unui arsenal mai numeros decât urâtele din Club A. Majoritatea ne-am lovit de Worms, pentru că e jocul spre care converg gusturile multor gameri. Regulile sunt simple, grafica e agreabilă, iar durata meciurilor nu e niciodată suficient de lungă încât să devină plictisitoare.

Precum şahul sub formele celor mai noi Chessmaster-uri, lansarea unei versiuni cizelate doar la suprafaţă nu scade din valoarea conceptului: Worms Reloaded este mai mult sau mai puţin acelaşi Worms Armageddon (relansat recent pentru Xbox Live), mai bine şlefuit ca mecanică şi estetică, dar neschimbat în esenţă.

Asta înseamnă că e tot un caft pe ture – standardul fiind acum 45 de secunde per combatant – în care scopul e să elimini înaintea adversarului toate râmele de culori care nu-ţi aparţin. Regulile sunt ceva mai rigide decât erau în versiunile anterioare, cel puţin dacă vrei să joci online în mod Ranked. Alternarea între râme nu e disponibilă, ceea ce e bine, pentru că trebuie să-ţi gândeşti mişcările anticipat.

Bazooka, Shotgun, Ninja Rope, Teleport sau Petrol Bomb au rămas în ghiozdane, pe lângă numeroase alte unelte absolut esenţiale unui scandal între două sau mai multe echipe de Lumbricus Terrestris. Sigur, unele au dispărut, majoritatea fiind oricum redundante – dar au apărut diverse jucării noi, cum ar fi magneţii, jderii care urmează linia reliefului până la primul obstacol sau nevertebrat cu ochii mari; Buffalo of Lies, care seamănă îngrijorător de mult cu unchiul meu Romică, Super Bunker Buster sau Worship, un totem care creşte / scade viaţa viermilor, după culoare.

Însă nu ar fi fost Worms dacă peisajul nu era complet destructibil şi ca atare, ghiulelele muşcă din peisaj. Incendiile cauzate de butoiaşele sau cutiuţele explodate ard pârjolesc terenul şi sunt afectate de vânt. Efectele exploziilor – fie ele cu otravă, succesive sau legendara Holy Hand Grenade (referinţa eternă la Monty Python) păstrează acelaşi concept, dar arată mai bine, în mare parte datorită rezoluţiei mult mai mari comparativ cu versiunile anterioare.

Personalizarea echipelor păstrează aceleaşi caracteristici – un nume pentru fiecare membru, un nume pentru întregul pluton şi voci tematice (pe lângă cele consacrate, au fost adăugate câteva demenţe sonore noi) care intră în acţiune de fiecare dată când faceţi o greşeală, reuşiţi un combo sau pierdeţi vremea aiurea.

În plus, acum aveţi şi pălării – de la codiţele din gama Fetiţa Munţilor şi până la măştile Predatorului din franciza omonimă – un simbol grafic care să prevină situaţiile în care trucul diabolic prin care l-aţi lansat pe hidosul cu ochii bulbucaţi spre ocean să nu se termine cu realizarea ruşinoasă că ochii aceia bulbucaţi aparţineau de fapt echipei voastre.

Au rămas şi comentariile vizuale, premiile de sfârşit şi sicriele pe care superstarurile fără braţe le lasă în urmă pe post de cadavre. Dar au rămas şi marile defecte – chat-ul e extrem de incomod (fereastra apare separat, odată cu apăsarea unui buton, care face controlul imposibil) iar matchmaking-ul, deşi minimalist şi ergonomic, nu oferă extrem de multă personalizare, informaţii sau accesibilitate.

Şi având în vedere că motivul principal pentru care s-ar juca oricine, orice în 2010 e exploatarea până la lacrimi a autostrăzii informaţionale, lacunele sau inconvenienţele în latura de multiplayer sunt un detractor major pentru Worms Reloaded. Mai ales când ultimul titlu (pe care sunt dispus să îl recunosc, spre deosebire de bastarzii 3D) de PC se numea Worms World Party, a fost lansat acum nouă ani şi seria n-a făcut mari paşi în faţă în bidimensionalitate de atunci.

Deşi nu prea văd multe motive pentru care să vă jucaţi vreunul din modurile single-player, mai ales fiindcă lobby-ul e rapid şi accesibil, aveţi la dispoziţie câteva variante de a vă juca cu râma în ţărână: în primul rând, o campanie formată dintr-o serie de 35 de misiuni care alternează între skirmish-uri succesiv mai complicate, curse contra timp şi utilizarea cu cap a câte unei arme pentru efecte domino.

Dacă la început puteţi termina cu brio toate provocările în timp ce fumaţi cu o mână şi ascultaţi la telefon eforturile unei companii de telemarketing ce pare ferm convinsă că aveţi absolută nevoie de un fier de călcat ecologic, spre final va trebui să abadonaţi orice activitate de fundal pentru a avea o şansă infimă la victorie. Warzone e o serie de skirmish-uri care cresc în dificultate, dar destul de seci şi inutile de altfel, Body Count e exact ce sugerează şi numele, iar Tutorialul o să vă explice (dacă aţi uitat) cum e să vânezi râme cu tunul.

Editorul de teren e simplu şi uşor de folosit, dar am auzit că unii s-ar plânge că nu-şi pot împărtăşi operele de artă pe Interneţi. Ei bine, eu unul mă bucur că Worms nu e Spore şi sincer să fiu nu ştiu ce mare Waterloo ar putea fi rehaşurat în 2D. Şi în fond, ăsta nu e Facebook. Pe de altă parte, opţiunea de a folosi un fişier-imagine pentru conturarea fundalului mi se pare chiar ingenioasă.

Însăşi integrarea Steamworks şi posibilitatea de a adăuga prieteni în joc mi se pare un sprijin solid pentru organizarea multiplayer-ului, dar la drept spus, Worms Reloaded nu e o inovaţie revoluţionară, ci o simplă încarnare contemporană a unui „şah” care există din anii 90. Cu toate astea, având în vedere cât de greoaie, nenaturale şi neapreciate au fost versiunile 3D ale seriei, o gură de aer clasică adaptată sistemelor de comunicare şi reţea ale anului 2010 e mai mult decât binevenită.