Amintiri – Copiii lui Faraday

Daca rascolesc printre amintiri si arunc umpic ochii prin biblioteca imi aduc aminte cu zambetul pe buze chiar si acum dupa destui ani, de prima mea carte SF cumparata …

Cred ca aveam vreo doisprezece ani. Langa blocul bunicilor mei era o librarie care punea printre altele in vanzare si carti. Cand intrai in librarie, printre nenumaratele volume aflate in rafturi, undeva intr-un colt sedeau frumos randuite  vreo doua duzini de volume negre, lucioase cu un N stilizat pe ele.

Pentru mine acel N nu mai era un mister, deja ma corupsese tatal meu punandu-mi in brate primul volum din seria Dune si zicandu-mi : “Asta e o carte pe care trebuie sa o citesti!” (evident ca pentru baiatul avid de inedit de numai 10 sau 11 ani si fara prea multa experienta cu sefeul, capodopera lui Herbert s-a dovedit a fi  in acelasi timp incredibila, fascinanta, de neuitat, dar nu in ultimul rand datatoare de mari dureri de cap si coplesitoare prin complexitatea si subtilitatea sa filosofica, astfel ca am recitit primul volum din saga alaturi de restul seriei ceva mai tarziu si evident nu am regretat).

Stiind ca respectivele carti apartin editurii Nemira, facand parte din colectia Nautilus si flirtand deja cu literatura science fiction si fantasy, dupa intalnirea cu Dune si vreo doua almanahuri Anticipatia gasite pe la bunici, tot dadeam tarcoale acelui raft periodic, nehotarat  daca  sa cumpar o carte din colectie sau nu, dar dorindu-mi in acelasi timp foarte mult asta…In scurt timp m-am decis insa si cu cele cateva mii de lei, pe care reusisem sa ii pun deoparte, am dat buzna in librarie intr-o zi si m-am repezit la raftul magic.

Cultura mea in domeniu era relativ restransa, rezumandu-ma la ce stiam de prin Anticipatia si “emisiunea de inainte de Star Trek, de pe TVR”, astfel ca am purces la a alege o carte oarecum intuitiv, sau mai bine zis privind cu atentie copertile, realizate in mare parte de Tudor Popa pe atunci si citind descrierea de pe coperta. M-am hotarat cu greu la Copiii lui Faraday neavand bani decat de o carte, iar alegerea a fost bazata in parte si pe faptul ca ma intrigau si imi placeau temele postapocaliptice (eram fan al seriei de filme Mad Max printre altele ).

Coperta prezentand personajul principal cu o masca de oxigen si o canistra pe umar, iar in spatele sau un avion prabusit a cotribuit si ea la decizie…Nu aveam habar pe atunci ca doamna N. Lee Wood este sotia lui Normand Spinrad (al carui cititor infocat am devenit mai tarziu citind Little Heroes si alte opere precum Agentul Haosului ), de altfel, drept sa spun, initial am crezut ca este vorba de un autor si nu de o autoare; ulterior dupa ceva ani m-am revansat fata de dansa pentru greseala comisa cumparand un alt roman de-al sau: In Cautarea lui Mahdi.

Ce stiu cu siguranta este ca volumul postapocaliptic amintit mi-a placut foarte mult, cu tonul sau brutal si nefeminin, cu descrierile vii si peisajele dezolante, cu orasul sau inchis sub un dom protectiv, hoardele de salbatici canibali si copiii maturizati prea devreme dintre ruine, cu anti-eroi mai mult decat eroi, precum adolescenta nebuna Sadonya si pilotul Berkeley, luptand pentru supravietuire in acel mediu ostil. Povestea era scrisa al naibii de bine.

Cartea asta desi nu e nici pe departe nici cea mai buna, nici cea mai importanta din biblioteca destul de bogata de sefeuri pe care o detin la ora actuala, a fost cu siguranta insa pentru mine un fel de piatra de temelie. Manat de acel atat de greu de definit: Sense of Wonder, am devenit cu adevarat un fan al genului, am inceput sa ma interesez intens de autori, de tematici, de subgenuri si de stilurile abordate, de filosofiile lor si ideile stiintifice; in tot acest timp am cumparat carti SF si fantasy din librarii, multe dintre ele apartinand colectiei Nautilus; iar atunci cand nu le gaseam in librarii, le vanam pe la cei care vindeau carti “vechi” pe treptele de la Universitate si ma bucuram nespus, ca de un artefact arheologic proaspat descoperit, cand gaseam un volum devenit rar, precum Ereticii Dunei .

Oricum probabil ca multe dintre cartile pe care le detin, ar putea la fel de bine sa serveasca acestui concurs al amintirilor: fie ca e vorba de saga lui Kim Stanley Robinson (care a contribuit mult la pasiunea pentru astronomie pe care am dezvoltat-o ulterior) ale carui Marte Verde si Marte Albastru le-am asteptat publicarea cu nerabdare, sau de critica sociala din Zanzibar al lui Brunner,  pentru a aminti doar de cateva.

Si daca un concurs similar va fi initiat peste cativa (sa zicem 10 ) ani de acum incolo, stiu ca as avea si atunci de depanat amintiri: as putea scrie despre George R. R. Martin  si Un Cantec de Gheata si Foc, opera literara matura cu personaje complexe si pline de fatete, intrigi tesute pe mai multe niveluri, o lume dura cu mecanisme credibile si creand mai presus de orice o dependenta acuta, serie pe care o recomand deseori prietenilor care stramba din nas la auzul apelativului fantasy si prin care chiar am reusit sa conving pe cineva sa se apuce de citit si SF&F; sau avand mereu de unde alege, voi scrie despre altii, pe care ii stiu sau urmeaza sa ii descopar…

Sursa: http://nemirabooks.ro