Centenarul unui mare cărturar

 S-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Alexandru Piru, personalitate proeminentă a culturii şi şcolii româneşti din a doua jumătate a secolului XX. Istoric literar dintr-o spiţă dispărută, critic temut şi polemist redutabil, care îmbina rigoarea şi analiza cu umorul fin şi ironia cordială, profesor universitar de o factură ce pare astăzi de domeniul mitologiei, senator cu o ţinută aparte în prima legislatură de după ʼ89, Alexandru Piru s-a numărat printre studenţii preferaţi ai lui G. Călinescu la Universitatea din Iaşi, la finele anilor ʼ30 şi începutul deceniului cinci.

 Perioada ieşeană a fost cea mai fecundă a divinului. Între altele, Călinescu a ţinut atunci la universitatea din capitala Moldovei faimoasele prelegeri de Estetică. În interviul apărut în seria de dialoguri pe care le-am realizat în anii ʼ70 pentru revista „Convorbiri literare” Piru rememora afirmând că acelea „... au fost cele mai strălucite prelegeri de literatură ce s-au făcut vreodată în ţară la noi. Ele adunau un public imens. Aproape toţi intelectualii din Iaşi le frecventau. Aceste prelegeri s-au repetat apoi la Universitatea din Bucureşti, dar nu mai aveau farmecul celor de la Iaşi care pentru noi, studenţii de atunci, au constituit un adevărat regal”.

Alături de George Ivaşcu, Alexandru Piru i-a fost alături marelui critic şi scriitorului total Călinescu în inedita şi spectaculoasa aventură publicistică numită „Jurnalul literar”, săptămânal în paginile căruia şi-a făcut adevăratul debut, a colaborat cu articole şi microeseuri de critică şi istorie literară şi la care a prestat şi muncă de secretariat de redacţie. Peste ani, Călinescu evoca cu firească nostalgie Iaşul copilăriei (urmase clasele primare la vechea şcoală Carol) şi ai maturităţii sale: „Aici am luat eu doctoratul, aici mi-am început cariera universitară, aici am elaborat Istoria literaturii române şi tot aici am tipărit Jurnalul literar ajutat de nişte tineri studenţi vioi, dinamici şi plini de entuziasm”. Unul dintre tinerii la care se referea Profesorul era Al. Piru.

Autorul unor ample lucrări precum Istoria literaturii române vechi, a doua după cea a lui N. Cartojan, Istoria literaturii române până la 1830; Istoria literaturii române de la început până astăzi, o Panoramă a deceniului literar 1940-1950 şi monografii consacrate lui Ibrăileanu, Rebreanu, Costache Negruzzi sau Ion Heliade Rădulescu, ce nu pot lipsi din nicio bibliografie, Alexandru Piru va fi năzuit poate să scrie o Istorie monumentală după modelul magistrului său. Ceea ce e de înţeles, simpla dorinţă de a fi şi de a făptui, postula Călinescu însuşi, este sublimă. De remarcat însă faptul că, spre deosebire de unii din prima generaţie călinesciană sau postcălinesciană, Piru nu s-a manifestat precum cumătra vulpe din binecunoscuta fabulă, renegându-şi mentorul şi reproşându-i că nu s-a făcut cunoscut în plan european, ca, de pildă, Adrian Marino, cel care afirmase altădată că G. Călinescu este un uomo universalis, pentru a deveni apoi unul dintre cei mai odioşi detractori ai săi. Altminteri, la noi, persistă confuzia, din ignoranţă sau din rea credinţă, între universalitate ca dimensiune a valorii intrinseci şi răspândirea în spaţiu, de cele mai multe ori sterilă, căci rezultat al unor mijloace eminamente balcanice, pe căi oculte sau prin întreţinerea de pe poziţii subalterne, în fond umilitoare, ale unor relaţii personale reciproc interesate... În treacăt fie zis, Călinescu nu-şi putea trece clipa cea repede ce i s-a dat din păcate ca oricare altui muritor, dar pe care o dedicase programatic unor mari construcţii, cu asemenea practici şi succesuri de doi bani. Creatori de anvergura sa călăresc tigri, nu mârţoage. Or, Alexandru Piru – cu orgolioasă umilinţă şi fără complexe - şi-a propus să nu-şi dezamăgească pe cât posibil idolul, aşa cum îmi mărturisea de altfel în interviul din 1976, şi să contribuie la cunoaşterea operei călinesciene, înclusiv ca editor al acesteia.

În postfaţa la Compendiul de „Istoria literaturii române” a lui Călinescu, volum reeditat la EPL abia în 1968, după 22 de ani de ţinere sub obroc de cenzura vremii, Alexandru Piru folosea prilejul de a se referi la marea Istorie: „Examinezi diversele contribuţii şi lucrări ale istoricilor literari, desigur onorabili şi merituoşi, din trecut, cum ai asista la acordarea unui pian. Deschizi apoi Istoria literaturii române a lui G. Călinescu. Un compozitor de geniu, Beethoven, intră în scenă. Începe marele concert”. Se simţea în această apreciere regretul şi, aş spune, un sentiment de profundă durere intelectuală faţă de faptul că incomparabila carte, o epopee a spiritului românesc încorporat în literatură, cum a fost considerată, între alţii de Alexandru Paleologu, şi care, aprecia Alexandru Piru, nu se scrie decât o singură dată într-o cultură, nu mai fusese editată. Ba chiar, acolo unde mai existau câteva exemplare, în bibliotecile importante, fusese încadrată la un fond cvasisecret, încât noi, studenţii filologi din deceniul VII al secolului trecut o puteam obţine şi citi cu dificultate. La Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi pe care, fireşte, o frecventam cel mai des, nu existau mai mult de trei exemplare. şi asta tocmai în urbea în care fusese scrisă. O situaţie ce s-a prelungit până în 1982 când, în fine, după o ediţie anastatică scoasă de Iosif Constantin Drăgan, cu un an înainte, avea să apară, în primul rând datorită lui Alexandru Piru, într-o a doua ediţie; una adăugită de Călinescu însuşi. Trecuseră 41 de ani de la ediţia princeps.

A fi interpret al „marelui concert” şi a-l retrăi, lui Al. Piru i s-a părut că este suprema demnitate de om al Literelor. şi-a asumat-o cu modestie şi mai ales cu acribia-i cunoscută. El a transcris propria manu în vederea reeditării, de la primul la ultimul cuvânt, Istoria lui Călinescu, cu satisfacţia participării la reabilitarea unui monument unic. Să transcrii cuvânt cu cuvânt – cu îndreptările şi amplele adăugiri ale lui Călinescu – textul unei Cărţi a cărţilor de proporţii de-a dreptul inhibante înseamnă un enorm efort filologic şi, înainte de toate, o capacitate de a iubi şi a te devota mentorului tău cu totul excepţională. Un demers ce îl înnobilează pe cel ce a retrăit în acest mod „concertul” până la nivelul ultimului sunet, al ultimei note, al ultimului contrapunct şi al fiecărui instrument în parte.

Borges credea că, dacă cineva ar transcrie mot-à-mot romanul Don Quijote, ar rezulta o altă operă. Ar fi exagerat să spunem că „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, ediţia postbelică definitivă Al. Piru, cu adăugirile lui Călinescu, copiată literă cu literă de editor, este o altă operă decât cea din 1941. Dar, în spiritul butadei borgesiene, putem afirma că această Carte fundamentală poartă acum în litera ei, alături de forţa şi tensiunea spiritului şi verbului călinescian, căldura sufletului lui Alexandru Piru. Constantin Coroiu