Crysis Review

Crysis Review

   Grafica este cu siguranţă principalul punct de discuţie când vine vorba de Crysis, de multe ori neluându-se în calcul faptul că ar fi urmaşul spiritual al lui Far Cry. Lansarea jocului a devenit în scurt timp subiect de discuţii pe teme de benchmarking, întrucât nVidia s-a aliat pe cât a putut cu cei de la Crytek, participând la evenimente media alături de echipă, lansând drivere noi, totul pentru a lupta pe acest foarte important front cu rivalii de la ATi şi existau destule opinii conform cărora jocul nu este decât un demo tehnologic menit să testeze PC-urile şi să producă mai mulţi bani pentru industria de hardware.

       Din anumite puncte de vedere se poate spune acest lucru, deoarece Crysis rulează destul de slab pe orice sistem cu detaliile setate pe High, dar acest lucru se justifică prin faptul că oferă cea mai realistă reproducere a realităţii dintr-un joc de până acum, cel puţin la nivel grafic. Este disponibilă şi opţiunea Very High, care în accepţia producătorilor este singura care foloseşte cu adevărat funcţiile DirectX 10, pentru aceasta fiind necesară rularea jocului pe Windows Vista. Însă prin simpla modificare a unor fisiere de configurare, o mare parte din aceste efecte au putut fi „deblocate” şi pe Windows XP, pentru ca apoi acest lucru să fie infirmat de CEO-ul Crytek, care a susţinut că este vorba doar despre o emulare şi nu despre „adevăratele” efecte next-gen. Indiferent de aceste probleme, felul în care este redată apa, modul în care razele soarelui străbat vegetaţia junglei precum şi multe alte efecte grafice transformă experienţa din Crysis într-una absolut năucitoare din punct de vedere vizual. Singurul loc unde ar mai fi ceva de discutat sunt exploziile şi redarea focului, care arată destul de învechit şi pixelat. De asemenea, există o parte din modul single-player care se desfăşoară într-o zonă îngheţată a junglei şi care este cu siguranţă unul dintre cele mai impresionante niveluri din istoria FPS-urilor, mai ales prin felul în care se face trecerea între peisaje şi este simulat viscolul (am simţit frigul în oase doar privind monitorul).
       Totuşi, Crysis nu este doar un exerciţiu de afişare a cât mai multor poligoane, texturi şi efecte pe ecran. În ciuda faptului că este atât de frumos încât screenshot-urile pot fi folosite pentru cărţi poştale, producătorii nu au neglijat întru totul gameplay-ul. Scenariul nu este dintre cele mai originale, acţiunea desfăşurându-se într-un viitor apropiat, în anul 2020. Tu faci parte din forţele speciale americane şi eşti paraşutat pe o insulă din Marea Filipinelor pentru o „banală” misiune de salvare a unui arheolog, însă din păcate pentru tine totul se va duce la d***u destul de repede după începerea jocului. Această abordare se potriveşte unui FPS, dar pentru cei care au salvat deja lumea de nenumărate ori în diferite alte titluri, motivaţia de a ajunge la final va fi destul de redusă.

  Un element distinctiv în jurul căruia gravitează Crysis este un costum special care se află în posesia echipei din care faci parte, "uniformă" ce foloseşte o energie care se regenerează şi care poate fi folosită pentru a vă creşte puterea (sărituri mai înalte, lovituri de pumn mai puternice), viteza de deplasare sau pentru a vă transforma în Omul Invizibil. Starea implicită a costumului este cea care oferă o armură superioară, accelerând în acelaşi timp refacerea sănătăţii şi a energiei. Armele pe care le foloseşti pot fi şi ele configurate într-un meniu intuitiv, având posibilitatea să le adaugi diverse accesorii – amortizor, aruncător de grenade, lunetă, ghidare laser etc – care se vor dovedi foarte folositoare pe parcursul jocului.
       În single-player sunt oferite variante multiple de abordare a misiunilor, câmpul de luptă fiind practic deschis explorării, având o libertatea de mişcare foarte mare, cu puţine locuri în care sunt introduse artificial bariere pentru a o îngrădi. Inamicii sunt în principal de două tipuri, nord-coreeni şi extratereştri, dar ambele tabere au suficientă varietate pentru a nu plictisi. Cel mai important este că aceştia, deşi în general în număr mare în anumite locaţii, nu se spawnează la infinit şi au un comportament destul de natural, astfel că în marea parte a timpului te simţi vânat în junglă, sentimentul din filmul Predator fiind bine imprimat experienţei de joc.
       Aici intervine principala separare între FPS-urile din ultimul timp şi cele mai "deschise", aşa cum este şi Crysis, fapt care a împărţit şi fanii în două tabere. Pentru unii, un spawn continuu până la atingerea unui trigger este o insultă la adresa progresului în jocuri şi a realismului, în timp ce pentru alţii această caracteristică este tocmai aceea care aduce spectaculozitate. Pentru mine, lucrurile stau undeva la mijloc. În teorie aş prefera ceva mai mult realism, dar în Crysis de multe ori se lasă liniştea după ce elimini toţi adversarii şi jocul aproape că devine un simulator de turism, în care dacă ignori indicaţiile ofiţerului superior te poţi plimba în voie pentru a admira peisajele. Acest lucru permite o oarecare relaxare în joc, dar scade din intensitate în anumite perioade. Desigur, a avea valuri de inamici care vin către tine poate fi frustrant, dar dacă întelegi şi accepţi mecanica unui joc precum Call of Duty, aceasta din urmă poate fi o încântare a simţurilor.

       Pe lângă scăderea în intensitate menţionată anterior există şi câteva probleme de scriptare, anumite trigger-uri nefiind declanşate atunci când trebuie, lucru care duce în final la o reluare a jocului de la o salvare anterioară. Aceste mici neajunsuri sunt totuşi de înţeles dacă avem în vedere dimensiunea locaţiilor şi multiplele moduri în care poţi termina o misiune (de la o furişare cu cloak şi târârea printre copaci până la tărăboi cu grenade şi tancuri), dar aduc un oarecare sentiment de frustrare când progresul îţi este oprit subit de o astfel de eroare.
       Jocul pare împărţit în trei părţi relativ distincte în funcţie de inamici şi vehiculele folosite, dar totul se desfăşoară în cadrul aceluiaşi fir epic, trecându-se de la starea de vânat la vânător, de la ascunderea de elicoptere (de care nu poţi scăpa nici prin cloak!?) la pilotarea de diverse vehicule în lupte asemănătoare cu cele din seria Battlefield. Aici intervine din nou motorul CryEngine 2, care prezintă capacităţi impresionante de afişare şi o flexibilitate superbă, atât în privinţa setărilor grafice cât şi a renderizării spaţiilor deschise sau interioare.
       De asemenea, detaliile abundă. Modelele armelor şi mai ales cele ale personajelor sunt extrem de bine realizate, lucru dovedit şi de secvenţele cinematice in-game, care arată mai bine decât cele prerenderizate din alte jocuri. În privinţa detaliilor „de efect” s-a mers chiar până la implementarea unui bord autentic pentru fiecare vehicul, cu kilometraj şi turometru funcţionale (deşi toate au fix 130940 km rulaţi, probabil nord-coreenii având aceleaşi rute de patrulare pe care le-au respectat cu sfinţenie de-a lungul câtorva ani). Cu toate acestea, Crysis este într-un fel un joc clinic, rece, care poate fi într-adevăr admirat ca pe o realizare extraordinară, dar care nu stârneşte pasiuni puternice. În cele mai multe cazuri nici voice-acting-ul nu ajută, unele  voci fiind parcă împrumutate din Pimp My Ride sau Lacrimi de Iubire.