Cultură sau proiect de ţară?

 

Dorian OBREJA

Am fost martor, de curând, la o manifestare unde erau prezenţi, slavă Domnului!, 99,5 la sută oameni de cultură şi doar jumătate de procent politicieni (ştiam că va fi aşa, altfel nici nu m-aş fi dus acolo). Din raţiuni întemeiate, nu am să spun la ce manifestare mă refer, întrucât: 1) nu asta este important şi 2) aş pune într-o lumină nu tocmai favorabilă unele personaje, ori nu acesta este scopul rândurilor de faţă.

La eveniment, 99 la sută dintre participanţii invitaţi la alocuţiuni au vorbit despre ceea ce au făcut, fac sau vor face. Ei. Şi atât. De parcă lumea începea şi se termina cu ei.

Unul singur – cinste lui – a făcut notă discordantă, atrăgând atenţia că prioritatea fiecăruia dintre noi şi a tuturora ar trebui să fie, mai ales în vremuri din ce în ce mai tulburi, pentru omenire în general, dar pentru România în special, acel ceva cunoscut sub numele de „proiect de ţară”.

După cum subliniază unii dintre cei preocupaţi de subiect, ţara noastră a avut, în secolul al XIX-lea, un proiect naţional numit „România”, desenat şi construit de cel puţin patru generaţii, în planurile instituţional, ideologic, cultural (inclusiv lingvistic, dacă e să mă refer la părăsirea alfabetului chirilic şi adoptarea celui latin). Şi în secolul XX a existat un proiect de ţară – supranumit al „României împlinite”. Reîntregite cu totul după prima conflagraţie mondială, şi doar parţial după a doua (situaţie ce, din nefericire, durează şi în prezent...).

Din păcate, nu se poate face aceeaşi afirmaţie despre veacul din care s-au scurs deja, iată, două decenii; adică o cincime din total, timp cumva pierdut şi aproape imposibil de recuperat, când şi aşa aveam de mers în viteza maximă pentru a-i ajunge pe cei mai avansaţi. De amintit că, în 1995, avuseseră loc întâlnirea şi consensul de la Snagov, când, deasupra intereselor diferitelor partide, s-a situtat interesul ţării, de unde şi naşterea Strategiei naţionale pentru integrarea României în structurile europene şi euro-atlantice. Chiar şi aşa, pe fondul unui soi de indiferenţe politice autohtone, lucrurile s-au mişcat greu, şi ţara noastră a ajuns mai la urmă decât altele în structurile amintite şi cumva „la pachet” (în 2004, are loc aderarea la NATO, iar în 2007 – la Uniunea Europeană). Şi cu asta, parcă s-a terminat benzina, deveniserăm membri, ce mai conta că, în UE, de 13 ani, continuăm să ne situăm, în diverse domenii, pe locuri codaşe. Nu am urmat exemplul Poloniei (ţară care, în trecut, fusese împărţită/desfiinţată de vreo şase ori), dar nici al Ungariei (care este, ca teritoriu şi populaţie, de vreo două ori mai mică), ambele state voci ce se fac auzite în structurile menţionate.

Ce ne lipseşte pentru ca, şi pentru acest secol, România să aibă (şi să materializeze!) un proiect de ţară? Multe...Elitele profesionale nu se implică, nu există factori de coagulare, dezbinarea continuă: un soi de proiect e patronat de instituţia prezidenţială (care a început, drept prioritate, cu educaţia, deşi ar fi trebuit a o face cu nivelul de trai şi sănătatea), altul – de Academia Română ş.a.m.d. Lucrurile se conturează şi mişcă foarte greoi – de, timpul trece, leafa merge, şi speranţe în schimbarea acestei stări de lucruri sunt puţine.

Pentru a mă întoarce de unde am plecat, cred că nu avem de ales între cultură şi proiectul de ţară, ci, dimpotrivă, cei din această zonă trebuie să se implice într-o mult mai mare măsură, chiar cu sacrificarea unor proiecte personale.