3001 – Odiseea finală – Răspunsurile la întrebări

 

Partea finală a călătoriei fascinante prin istoria imaginată a omenirii, l-a surprins pe Sir Arthur C. Clarke destul de aproape de sfârșitul propriei călătorii personale prin viață. Totuși, vârsta și crunta boală cu care se lupta de ceva timp, nu l-au împiedicat să dea o finalitate celebrei sale odisee, o poveste care a ținut cu sufletul la gură nenumărați cititori și care a schimbat nu doar orizonturile scrierilor Science Fiction ci, într-o foarte mare măsură, a redesenat harta viselor și aspirațiilor legate de explorarea spațiului de către Omenire.

Și chiar dacă la data când a terminat de scris Odiseea Finală Sir Arthur C. Clarke mergea în baston, imaginația debordantă și măiestria literară cu care și-a încheiat una din cele mai faimoase aventuri din lumea cărților (și de ce nu, a cinematografiei, dacă luăm în considerare “A space Odissey” a lui Stanley Kubrik) nu m-au lăsat o clipă să-mi aduc aminte asta, în timp ce am parcurs paginile romanului, cu sufletul la gură.

Încă de când am deschis volumul, m-am așteptat să aflu câteva din răspunsurile la misterele lăsate nedeslușite în volumele anterioare, iar Sir Arthur C. Clarke nu m-a dezamăgit deloc.

În primul rând (și în sfârșit, aș putea adăuga) aflăm ce reprezintă faimoșii monoliți – TMA 1 – monolitul găsit pe Lună, care a fost adus pe Pământ în 2006 și înălțat în fața Clădirii Națiunilor Unite din New York (vă amintiți ”A Treia Odisee”) – și monolitul TMA0, descoperit în Africa, cel care a fost responsabil de declanșarea evoluției intelectuale a omenirii (este posibil să fi făcut cunoștință cu el în Prima Odisee).

Nu vă spun decât că misterioasele artefacte s-au trezit la viață, gata să-și finalizeze menirea, așa cum le-a fost imprimată de către creatorii lor omnipotenți, cu eoni în urmă, și că rolul lor lor nu este chiar atât de benefic pentru Omenire cât ne-am fi așteptat cei mai optimiști dintre noi.

Aflăm, de asemenea, care a fost soarta finală a astronautului Dave Bowman, unul din eroii principali din Prima Odisee, cel care, confruntat pentru prima oară cu monolitul de pe Lună avea să transmită pe Pământ mesajul criptic “Dumnezeule, e plin de stele!”, precum și ce s-a întâmplat cu trupul rătăcit prin spațiul înghețat al fostului său coleg, Frank Poole. Acesta va fi și unul din eroii principali ai acestui volum, în care, desigur, ne reîntâlnim și cu maleficul, după părerea mea, computer HAL (știți, cel responsabil de moartea câtorva astronauți), între timp, evoluat într-o entitate superioară, la care puțini s-ar fi gândit.

De la Prolog, până la Epilog, prin intermediul cowboy-ului cosmic Frank Poole, ”străinul care se trezește într-un timp străin”, Arthur C. Clarke ne conduce printr-o poveste la fel de interesantă ca și cele anterioare, o poveste despre Planeta Albastră și ființele uimitoare pe care le adăpostește, ființe atât de involuate însă, încât, la un moment dat, zeii lor ajung la concluzia că nu mai merită să-și bată capul cu salvarea omenirii.

Din fericire, aceiași zei se răzgândesc până la finalul poveștii, hotărându-se că ”este prea devreme pentru a-i judeca; Când Ne Vom Întoarce, în Ultimele Zile, Vom Vedea Ce Trebuie Salvat.”

Sursa: http://nemirabooks.ro