„Am început să scriu din iubire”

 Interviu cu scriitorul și jurnalistul Dorian Obreja  

 „Poezia şi jurnalistica împart viaţa lui Dorian Obreja: Ziua vând ziare,/noaptea scriu poezii - spune el, ca într-o zi a împăcării celor două suflete”, scria Ioan Holban, în prefaţa cărții „Executorul de iluzii”, semnată de cunoscutul scriitor ieșean. L-am provocat pe Dorian Obreja la un dialog despre noul lui volum de poezii - „Îndrăgosti, pe frunze scriu poeme”. Într-o zi ruginie de noiembrie, am stat de vorbă despre poezie, dragoste și legămintele sale.

- O nouă carte, semnată de Dorian Obreja. A câta să fie în palmaresul dvs.?

- Poate nu întâmplător, întrebarea este „a câta să fie”, şi nu „este”. Fiindcă există o remarcabilă diferenţă, şi la răspuns. E a cincea carte tipărită, dintre care patru de poezie, plus un roman-parodie. Ar fi putut fi a douăzeci şi cincea, cel puţin, dacă adunam în volume tot ce am publicat în „Evenimentul”, ca jurnalist, şi dacă nu făceam o pauză de aproape două decenii ca poet şi prozator...

- Dacă ar fi să derulaţi în timp filmul, cum arăta la debut scriitorul D.O.?

- Dacă aş putea da vremea înapoi, m-aş opri mult timp la momentul începutului – mă refer la cel editorial. Atunci, D.O. arăta fericit şi chiar era astfel. Tocmai ce câştigase, ex aequo cu Lucian Vasiliu, premiul de debut al Editurii „Junimea”, prin urmare, avea să i se publice o carte, era tânăr (se întâmpla în 1981), avea înainte nu doar toată viaţa, ci şi poezia, credea el.

- Cu ce titlu v-aţi lansat?

- Primul volum se numea „Clepsidra vie”, acest antic instrument de măsurare a timpului revenind obsesiv şi în cărţile următoare, alături de far, mal (şi mal d'amour!), palimpsest, dor...

- Aţi ales iubirea ca leitmotiv şi nu vă întreb de ce...

- ...vă apreciez delicateţea, însă îmi face plăcere să mă confesez în legătură cu aceasta: pentru că am început să scriu din iubire!

-... dar aş vrea să aflu cum v-a schimbat această trăire?

- Aparent şi paradoxal, s-ar putea spune că deloc, întrucât şi azi scriu din iubire, despre iubire – dragostea fiind energia omniprezentă şi omnipotentă a poeziilor mele. În realitate, m-a schimbat fundamental. Acumulând aproape mereu iubire (atunci când n-am risipit-o...), iubirea mea şi a altora, am devenit mereu mai bogat. Sufleteşte şi spiritualiceşte. Şi mai dornic, însă şi mai darnic...

- Aţi trădat vreodată în numele ei, aţi fugit de ea sau înspre ea?

- Cred că sunt necesare trei răspunsuri într-unul: 1. din nefericire, da; 2. din păcate, da; 3. din fericire, da!

- V-aţi temut vreodată de iubire?

- Stereotip, se spune că „e o întrebare grea”. Nu, de fapt, răspunsul e greu... Sincer? M-am temut în mai multe rânduri (de aceea am şi fugit, sau poate simţisem că nu este ceea ce pare) de ea, m-am temut şi mă tem şi acum pentru dânsa. Fiindcă, oricât ar fi de profundă, rămâne sub semnele fragilităţii, trecerii vremii, schimbărilor.

- Într-una din poezii vorbiţi despre „privilegiul de a trăi în visul unui poet”. Oare cum este un astfel de privilegiu? Despre câţi oameni din viaţa dvs puteţi spune că au avut un astfel de privilegiu?

- La prima întrebare v-ar putea răspunde doar cine a fost într-o asemenea ipostază. La cea de a doua, poate voi răspunde eu, dar nu acum, ci, pentru a păstra suspansul, într-un viitor poem, sau o viitoare carte.

- Lansare de carte în pandemie, în mediul online. E ca şi cum ai vedea unui film după o draperie sau ca şi cum ai scrie pe foaie printr-o perdea. Cum v-aţi simţit?

- Încă nu am apucat să simt şi să definesc o asemenea stare/situaţie. Pentru că, deocamdată, sunt lucruri mai presante – mediatizarea cărţii, inclusiv prin interviuri, precum acesta, pentru care vă mulţumesc, plasarea ei în librării... Abia de luni voi face lansarea virtuală, care, sigur, sper că va ieşi foarte bine, având în vedere invitaţii primelor două episoade – poetul Daniel Corbu şi actorul Constantin Avădanei. E o experienţă nouă, vom vedea...

- Care să fie cea mai mare suferinţă a unui poet într-o astfel de situaţie? Dar cea mai mare bucurie?

- Am să răspund, mai întâi, indirect. Cea mai mare bucurie a mea a fost când am văzut, pe stradă, o persoană necunoscută, cu o carte a mea în mână. Asemenea bucurie nu poate oferi internetul. Cea mai mare suferinţă e legată nu de mine, ci de potenţialii cititori. La o lansare clasică, ajungeau mai mulţi să intre în posesia cărţii dorite. Acum, mai ales în pandemie, trebuie să gândeşti bine dacă rişti să te duci la librărie (la alimentară, n-ai încotro).

- Legământ, un cuvânt deseori întâlnit în poemele dvs.

- ... mai ales în ultimii cinci ani, adică în cele două volume apărute în 2016 şi acum. Este mai mult decât un cuvânt, e un concept, un crez – iar meritul de a-l fi descoperit şi făcut simbol pe un stindard al iubirii aparţine Muzei, căreia îi mulţumesc şi pe această cale...

- Ce legăminte v-au urmărit toată viaţa?

- Acelea de a fi pe cât mai mult posibil eu însămi, de a face bine pe calea poeziei (cineva, suferind, mi-a spus că unele versuri ale mele îi sunt leacuri...), dar şi prin intermediul jurnalisticii.  

- Aţi rupt vreunul?

- S-a întâmplat, poate în mai multe rânduri. Dar, nu caut scuze, ci explicaţii, probabil că nu erau întemeiate sau suficient împărtăşite.  

- Ce legământ aţi făcut acum, cu prilejul noii cărţi?

- Să mai stau liniştit o vreme. Adică vreo lună-două, până când trebuie să-mi apară, la Editura „Junimea”, următorul volum de versuri, inspirat botezat de Lucian Vasiliu „Catalizadorul”...După care, odihnit, mă apuc serios de treabă: pe masa de lucru sunt patru proiecte – trei cărţi de poezie, dintre care, pentru 2023, o antologie,  şi, pentru a mai schimba registrul, o sumă de proze... Asta, desigur, dacă nu vine sfârşitul lumii, dar eu cred că nu!

A consemnat Maura ANGHEL