„Jurnalul fericirii” într-o nouă ediţie

La Polirom apărut, într-o ediţie critică realizată de Geoorge Ardeleanu o nouă variantă a „Jurnalului fericirii” al lui N. Steinhardt. În „Nota asupra ediţiei”, G. Ardeleanu mărturiseşte că lectura acestei a treia variante, ce are cu aproape 225 de pagini mai puţin decât a doua şi care conţine fragmente „cu adevărat inedite”, i-a lăsat impresia unei „scriituri mai crispate, mai «nervoase», mai declarative şi mai puternic infuzate ideologic decât a celei puse în scenă de prima variantă” – apărută în 1991, la Editura Dacia, şi apoi în alte opt ediţii. Numai că, oarecum paradoxal, contrar acestei aprecieri, la lectura variantei de faţă, virtuţile literare ale textului sunt parcă mai vizibile, mai pregnante, pe deasupra a ceea ce s-a numit, cam exagerat, „filozofia steinhardtiană” a monahului de la Rohia. Fapt e că, mai mult decât la lectura primei variante, acum emoţia estetică este tot atât de intensă, dacă nu chiar o devansează pe cea etică, pe cea moral-psihologică. Şi asta datorită descrierilor, schiţelor de portret şi paginilor de eseistică în care observaţia fină se însoţeşte cu ironia şi umorul grav, tonifiant. Explicaţia acestei percepţii, când recitim acum „Jurnalul fericirii”, stă probabil şi în ceea ce aş numi un alt timp al lecturii, care nu mai e, mai ales psihologic, cel din urmă cu un sfert de veac. O lectură mai detaşată, mai calmă, mai gânditoare, cu spiritul critic dat la normal. Iar acesta e cu atât mai necesar când e vorba de o carte a unui autor căruia i s-a reproşat „o anumită defecţiune a spiritului critic”, o generozitate sans rivages şi o candoare intelectuală ce pot fi, desigur, până la un punct, cuceritoare, ca un joc de societate, dar atât şi nimic mai mult. Un comentator al acestei ediţii, Adrian Mureşan, are şi nu are totuşi dreptate când afirmă categoric că „amintita defecţiune ocoleşte perimetrul estetic al «Jurnalului fericirii», precum şi sectorul etic al autenticităţii şi al asumării convertirii”. Altminteri, e firesc ca dimensiunea estetică să nu fi fost afectată prea mult, de vreme ce, scrie acelaşi autor: „Jurnalul fericirii nu este un manual de istorie. Decupajul biografic devine decupaj ficţional sub acţiunea superbei întâlniri dintre epifanic şi livresc, nicidecum sub influenţa in-autenticităţii cum a crezut, înşelându-se (până şi) un Adrian Marino”.

 Este cât se poate de limpede că „Jurnalul fericirii” nu e manual de istorie, dar e fatalmente şi istorie, ca de altfel orice scriere memorialistică, confesivă, cu atât mai mult una après coup. Literatură subiectivă? Da, însă nu numai atât, ci o operă, inclusiv literară mult mai complexă în care se întrepătrund, coexistă, într-o armonioasă neorânduială, mai multe genuri. E limpede, de asemenea, că „Jurnalul fericirii” este un jurnal atipic, iar asta nu numai pentru că nu respectă cele două „clauze”, atât de bine definite şi de Eugen Simion: a calendarităţii şi a simultaneităţii. George Ardeleanu îl caracterizează ca fiind „un joc textual flexibil care este totodată şi un joc al rememorării”. Repovestind, de pildă, parabole biblice, evocând scene şi personaje din realitatea trăită, cu deosebire terifianta experienţă concentraţionară, ca şi din marea istorie sau din marea literatură a lumii ( Dostoievski fiind, cred, numele cel mai des citat după Iisus), moralistul Steinhardt, cu o pană de prozator şi de eseist din stirpea clasicilor europeni ai genului, le redistribuie, personajele, nu o dată, în câte un scenariu existenţial şi spiritual de o extraordinară forţă revelatoare.

 „Jurnalul fericirii” ilustrează apoi o subtilă unitate de stil şi de viziune. Ceea ce este cu atât mai remarcabil cu cât, aşa cum scrie George Ardeleanu – „piesele acestei structuri de tip puzzle sunt recombinate, reasamblate, mutate, redistribuite etc…”. Cutare notaţie, cutare reflecţie sau evocare, cutare trimitere la textul Evangheliilor rezonează cu altele dintr-un alt context, cu totul diferite, livrescul coexistă cu faptul real, trăit pe viu. În ziua de 4 august 1964, Steinhardt, eliberat din puşcărie, se întoarce acasă. Tatăl este momentan plecat prin apropiere. Apare după câteva minute (fusese la frizer) gârbovit, mergând greu, sprijinit de braţ, de către un văr al său. Reacţia bătrânului la vederea fiului marcat de anii grei de închisoare trădează o linişte ancestrală, scena fiind astfel cu atât mai elocventă şi mai dramatică. Orice efuziune, orice lamentaţie par incompatibile cu bucuria tristă a revederii: „Îşi ţine însoţitorul strâns de braţ. Eu trec de partea cealaltă şi-l iau şi eu de braţ. Întoarce capul spre mine şi-i spun: Acu' am venit. Să nu plângi. Se uită drept la mine, cu ochii mici şi vioi. Să plâng? zice, da' ce-s prost? Ia spune mai bine, tu ai mâncat ceva astăzi?”. Peste câteva zeci de pagini, diaristul evocă succint o altă scenă, de această dată pentru a ilustra ceea ce el numeşte „nobleţea creştină”, sfârşitul parabolei fiului risipitor: „Tatăl nu aşteaptă ca rătăcitul să vină să i se plece şi să-i ceară iertare, ci de departe văzându-l aleargă el către dânsul şi-i cade pe grumaz şi-l sărută. Nicio întrebare, niciun reproş. Doar graba de a-l omeni, de a-l ospăta şi a-l copleşi cu daruri”. Cele două scene – una reală, cealaltă livrescă – par a fi puse în oglindă.

În „Jurnalul fericirii” sunt multe scene de roman non fiction şi personaje pe măsură, majoritatea acestora cunoscute în puşcărie, inclusiv galeria figurilor de gardieni. Artistul miniaturist George Catargi, deţinut la Jilava, care schiţează portrete pe batiste cu o aşchie de lemn carbonizat, este un astfel de personaj. Fost ofiţer în Armata Roşie, îl văzuse de câteva ori pe Lenin şi plecase din Rusia în anul în care o părăsise şi Berdiaev. Îşi expusese lucrările în Africa, America, Europa şi o însoţise pe regina Maria a României în călătoria sa în jurul lumii, imortalizând în desene peisajele care o impresionaseră în mod deosebit. Socialistul Gheorghe Ene-Filipescu, care moare de tuberculoză în puşcărie, este îngrijit de deţinuţii legionari cu emoţionantă devoţiune. Părintele Cleopa îi apare în 1970 ca un bătrân încovoiat, cu părul cărunt şi barba albă, dar cu glas puternic şi o privire pe cât de vie, pe atât de caldă: „Urmărit de agenţii Securităţii, s-a refugiat în codru, unde a petrecut nu mai puţin de patru ani. Sătenii îl ajutau şi-i aduceau de ale gurii, lăsându-le în anume locuri ştiute. Iarna însă nu mai puteau veni căci li s-ar fi descoperit urma paşilor în zăpadă, iar urmăritul nu putea aprinde un foc pentru că l-ar fi dat în vileag fumul. Aşa că patru ierni a trăit fără foc şi drept hrană s-a mulţumit cu ce-i puteau oferi munţii şi copacii lor. Fiarele nu l-au atacat niciodată, întocmai ca-n legendele şi povestirile sihaştrilor din vremi trecute. A scăpat cu bine, teafăr, dar înfăţişarea (mai ales părul) nu ţine pasul cu anii pe care îi numără, ci cu efectul iernilor acelora de chin şi anilor acelora de urgie”. Pe părintele Mina Dobzeu, care îl botezase în puşcărie, Steinhardt îl vizitează după un drum cu pitorescul „trenişor” Crasna – Huşi stăpânit de emoţia revederii cu cel ce „mi-a dat Apa vie a credinţei”. Theodor Pallady, care urmase la Paris şi cursurile unei şcoli de box, este surprins într-o postură mai puţin obişnuită pentru un artist. În timp ce-şi lua prânzul la Automobil Club, agresat verbal de un vlăjgan, cu o directă bine ţintită pictorul îl trimite pe acesta la podea, răsturnându-l peste o masă. Nu lipsesc figurile feminine ca, de pildă, o inubliabilă Tante Alice.

Va urma...