A.T. Sîrbu & Alexandru Polgár (coord.), Genealogii ale postcomunismului/ review de Alex Cistelecan

„Asteptata, chiar daca nu si prevazuta de multi, incheierea aventurii comuniste a fost imediat inregistrata si sarbatorita la nivel global. Or, la aproape 20 de ani de atunci, episodul caderii comunismului nu mai este decit o referinta istorica regionala. El a schimbat cu siguranta multe, insa numai, sau in primul rind, in lumea est-europeana in care s-a si petrecut. Pentru istoria planetei, sfirsitul comunismului pare sa aiba, asadar, cu mult mai putina insemnatate decit inceputul lui” (i). Observatia pertinenta a lui Gabriel Chindea ar putea fi extinsa dincolo de aceasta departajare Est-Vest. Intr-adevar, cercetarile dedicate comunismului est-european, care constituiau trendul principal al analizelor istorico-politice din anii ’90, par astazi sa fi intrat in uitare. Dar aceasta memorie ultrascurta afecteaza nu doar lumea academica occidentala. Estul European, odata trecut prin mitica tranzitie catre lumea civilizata, pare sa-si fi pierdut si el orice punte de legatura cu trecutul sau imediat. Un gol istoric se intinde intre experienta sa comunista si prezentul sau neoliberal. Iata de ce niste evenimente actuale precum cele care se petrec peste drum, in Republica Moldova, ne lasa o senzatie ciudata de déjà vu si anacronic totodata. E ca si cum liberalismul capitalist, prin organizarea sa spatiala, ar produce spontan la marginile sale exploziile anacronice ale acelei istorii pe care el insusi o refuleaza in interiorul insulei sale de post-istoricitate.

Comunismul nu mai face de mult eveniment, nici in Vest, nici in Est. Ceea ce nu ne impiedica insa – ba dimpotriva – sa regizam cat mai bombastic recuperarea acestei teme in abordari cat mai spectaculoase, substituind astfel pe nevazute ceea ce trebuia sa fie un eveniment de sens cu un simplu eveniment editorial: a se vedea megacolocviul pe tema Ideea comunismului organizat recent la Birback Institute din Londra, la care a participat toata floarea cea vestita a filosofiei continentale; sau, daca vrem, rarisimele volume dedicate subiectului la noi, si care au facut eveniment mai mult prin numele, numarul sau statutul autorilor & mandatarilor decat prin subiectul lor propriu-zis.

Din acest punct de vedere, volumul colectiv Genealogii ale postcomunismului reprezinta o dubla reusita: mai intai, pentru ca, plasandu-se intr-o perspectiva genealogica asupra temei, el abandoneaza deliberat o abordare in termeni de istorie liniara, in care succesiunea „logica” si „normala” comunism-tranzitie-democratie impinge inevitabil primul termen in mit si anacronic. Ceea ce insa nu inseamna ca trecutul comunist este scos de sub praf si repus pe masa in toata actualitatea sa inexistenta – in fond, statutul anacronic pe care realitatea neoliberala il impune ideii comuniste fiind un fel de iluzie obiectiv necesara, din momente ce, asa cum observa Adorno, „ceea ce pare iremediabil depasit” nu este decat masca pe care societatea administrata o impune utopiei. Printr-o miscare aproape dialectica, abordarea genealogica recupereaza acest trecut ca activ si anacronic totodata, depistandu-i prezenta pregnanta in chiar interstitiile contemporaneitatii.

Al doilea merit al volumului „Genealogii ale postcomunismului” este ca reuseste sa iasa de pe cararea hiperbatatorita a ceea ce s-ar putea numi disputa realisti-nominalisti in comunismologia romaneasca (si nu numai): adica dezbaterea dintre cei care considera ca ideea comunista trebuie identificata si condamnata in postura regimurilor autoritare din Europa de Est, si cei care incearca sa salveze si sublimeze aceasta idee comunista prin disocierea ei de orice posibila asemanare cu realitatea. Din fericire, autorii volumului pornesc de la niste ambitii ceva mai modeste, traditionala condamnare si monumentalizare in bloc a trecutului recent lasand aici locul unei abordari mai circumscrise care interogheaza raportul pe care aceste regimuri comuniste din Estul Europei l-au avut cu modernitatea.

Cu toate astea, anumite inconveniente de structura trebuie remarcate. E, poate, inevitabil ca atunci cand ai atatia invitati la cina cati autori sunt in volum, grupul sa se sparga in varii bisericute si in locul unei dezbateri comune sa obtii diverse discutii in doi-trei pe la fiecare colt al mesei. E interesant, in acest sens, de urmarit continuitatile si asemanarile care izoleaza in grupuri mai mici aceste texte si care bruiaza oarecum discutia oficiala comuna. Printre cele trei eseuri foarte interesante semnate de G. M. Tamás, Boris Groys si Boris Buden, gasim doua texte usor diluate – ca semnificatie, si nicidecum ca patos – scrise de Alexandru Polgár si Claude Karnoouh, si care texte sunt, ai zice, dispuse in oglinda, la seriile nesfarsite de intrebari retorice pe care si le adreseaza primul (ii) parand sa raspunda intotdeauna prompt sirul de exclamatii profetico-manioase ale celui de-al doilea. La fel, reconstructia directiilor de modernizare ale comunismului romanesc, realizata intr-o maniera atenta si migaloasa de catre Cornel Ban, pare sa fie dublata in negativ in articolul lui Marius Babias, in care o incercare similara produce ca efect un discurs in care scurgerea monotona a arhicunoscutului nu este intrerupta decat de iruptiile implauzibilului.

Cu totul aparte e textul Corinei Iosif – nu in sensul ca s-ar situa sub media de reusita a colegilor de volum, ci in sensul ca e, in mijlocul atator abordari de maxima generalitate, singurul care propune un studiu de caz cat se poate de concret, dedicat Muzeului Taranului Roman de la Sighet. Diferenta de abordare e atat de frapanta incat, citindu-l, nu poti sa nu te miri ca intr-un acelasi volum pot sa coabiteze pasnic afirmatii precise precum „Muzeul s-a inchis apoi pentru reorganizare in 1968, exact anul in care cel care avea sa ajunga actualul sau director, Mihai Dancus, incepea sa lucreze la aceasta institutie” (iii) cu sentinte de mare anvergura precum „E de banuit din capul locului atunci si ca provenienta solicitata prin interpretare trebuie ca e una traversata, lucrata de o dualitate; una care, in timp ce produce/reclama «stratificarea» modului inteligibil de a se da al acestei scheme, o si oculteaza – in aparentele ei –, conform de altfel, deja, schematizarii celeilalte, care si ea inscrie, formal, in limba (si-n lexicul in care gindim aceste lucruri), semnificantul “postcomunist” ca pe-o figura materiala a obliterarii clivajului post- /comunist.” (iv).

Cea mai interesanta contributie din volum pare sa fie, in opinia mea, cea a lui Ovidiu Tichindeleanu. De la bun inceput, eseul sau Modernitatea postcomunismului repune in lumina una din acele coincidente halucinante din istoria filosofiei si a politicului in care contingenta pare sa dea mana cu necesitatea: e vorba, mai exact, de dezbaterea pe marginea conditiei postmoderne dintre Lyotard, Habermas si Rorty, dezbatere care a parut sa intre in umbra odata cu transformarile din Europa de Est, pentru a fi recuperata ulterior, in „teoria” sfarsitului istoriei a lui Fukuyama, intr-un soi de sinteza perversa in care cele trei pozitii antagonice sunt integrate in ceea ce s-ar putea numi, folosindu-ne de expresia lui Bourdieu si Boltanski, utopia neoliberala ca „fatalism al probabilului”. Directia principala de interpretare a textului lui Ovidiu Tichindeleanu – care directie se regaseste oarecum, intr-o forma ceva mai schematica, in articolul Lorei Ridha si, dimpotriva, intr-o forma mult prea turbata, in care ideile apar si dispar de la un paragraf la altul, in eseul final semnat de Bogdan Ghiu – porneste de la ipoteza avansata de Immanuel Wallerstein privind existenta a doua modernitati: cea a emanciparii politice si cea a progresului tehnologic. Din aceasta perspectiva, identitatea speculativa dintre Estul comunist si Vestul capitalist ar consta in privilegierea constanta a modernitatii tehnologice in dauna modernitatii politice. Diferenta de manifestare dintre cele doua sisteme politice ar ascunde, astfel, o identitate de esenta: „Putem intelege astfel comunismul est-european ca o continuare a modernitatii occidentale in conditii restrinse si conflictuale, un mediu ce gazduia contradictiile sau antinomiile modernitatii occidentale de o maniera explicita” (v).

Si totusi, critica, de pe pozitiile lui Wallerstein, a criticii postmoderne a marxismului, din care rezulta ca axa emanciparii trebuie mentinuta si supraordonata celei a inovatiei tehnologice, pare sa creeze cel putin tot atatea probleme pe cat rezolva. Mai intai, ea are ca efect ca, incercand sa-l salveze pe Marx din deriva totalitara in care se presupune ca i se balaceau ideile, il arunca in schimb odata cu apa din copaie. Practic, din Marx ramane un socialist utopic si agricol. In al doilea rand, ar merita interogata insasi distinctia oarecum nedialectica intre cele doua axe ale modernitatii. Membrii unui trib, de oriunde ar fi ei, se poate sa fie tot de atat de emancipati politic pe cat e socialmente posibil. Iar o comunitate de internauti, de oriunde ar fi ea, se poate sa fie tot atat de oprimata politic pe cat e liberalmente posibil. Cu toate astea, parca numele de modernitate (si, in ce ma priveste, preferintele personale) par sa se indrepte catre cea de-a doua. Cu alte cuvinte, atata timp cat ramanem la opozitia nonmediata dintre modernitate tehnologica si modernitate politica si trecem cu vederea faptul ca orice emancipare politica presupune generarea si rafinarea unui anumit tekhné, riscam sa cadem in fundatura conservatoare si sa ratam modernitatea (sau cel putin unul din aspectele ei principale) in chiar incercarea de a o auto-imuniza.

In acelasi fel, alaturarea pe care Ovidiu Tichindeleanu o opereaza intre bigotismul postcomunist si hedonismul capitalist este o intuitie absolut remarcabila: aparentul paradox al acestei alaturari ar masca, astfel, o identitate mai profunda, acelasi mecanism al fetisismului si al alienarii fiind activ in ambele fenomene. Si totusi, din nou, denuntarea repetata a hedonismului capitalist risca sa ne faca sa uitam ca ceea ce trebuie condamnat aici e aspectul capitalist, si nicidecum cel hedonist si ca, in fond, aparenta goana incontrolabila dupa placeri si senzatii este, in interiorul capitalismului, intotdeauna in sprijinul linistii si ordinii victoriene – aceasta complicitate ascunsa dintre Id si supraeu fiind tocmai ceea ce Marcuse denunta ca „desublimare represiva”.

In fine, cat priveste contemporaneitatea noastra imediata, numai de bine. Ca sa incheiem intr-o nota optimista, sa ramanem la aceasta observatie/profetie pe care o ofera Ovidiu Tichindeleanu si la care, personal, subscriu in totalitate: „Am putea deduce in acest sens ca subperioada din 1989 pina in anii 20xx indeplineste in raport cu 1968 o functie analoaga perioadei 1815–1845 in raport cu 1789: o regrupare a fortelor (neo)conservatoare intr-o etapa tranzitorie a sistemului mondial”. Si as sublinia cuvantul „tranzitorie”. Daca nu din alt motiv, macar ca sa avem si noi tranzitia noastra.

 

note