Acasă la Ensor

Ne-am propus să mergem la Ostende pentru a ne întâlni cu doi dintre marii meşteri ai picturii flamande din veacul al XX, ale căror urme se regăsesc în oraşul costier. Ţinta a fost mai întâi strada Flandra, perpendiculară pe faleză şi mare, fără a ajunge la zariştea de nisip şi întinderea de apă. Se varsă într-o arteră mai largă, în bulevardul mărginit de clădiri mătăhăloase, închizătoare ale perspectivei marine. Aici a fost cel din urmă sălaş al lui Ensor. Familia, din mijlocul căreia a răsărit ilustrul James, unul dintre novatorii picturii primei jumătăţi a secolului anterior, a locuit pe această arteră începând cu 1880. Atunci s-a mutat într-o casă de la numărul 23. Acolo aveau să încolţească seminţele cele înnoitoare ale viziunii sale artistice.
Ogorul lui Ensor, semănătorul, era în atelierul din mansarda locuinţei. Odată cu mutarea la câteva zeci de metri distanţă, mai aproape de mare, în 1917, atelierul va coborî un nivel, în Salonul Bleu, ce servea şi ca sală de masă şi încăpere de primire a oaspeţilor. Odaia spaţioasă era garnisită cu o serie dintre obiectele ce i-au inspirat opera. Se găseau aici din belşug schelete, bibelouri, chinezării, măşti. Pe un perete era expusă o imensă pânză, ce reprezintă o răscruce în creaţia sa, „Intrarea lui Christ în Bruxelles”. Opera de mari dimensiuni se reazemă pe armoniul cu negrul lui lucios, contrastând cu albul de fildeş al claviaturii. Instrumentul îi fusese dăruit de Lambotte în 1906. Mobila masivă, o masă rotundă, cu un singur picior, un scaun-jilţ, două fotolii capitonate cu catifele groase şi şemineul cu uşiţă din bronz, meşterit modelată, conturau o atmosferă mai degrabă burgheză, decât una de frondă. Dar figurile şarjate pe pânza ce se lăţea pe întreg peretele, chipurile de panopticum, zugrăvite în culori vii, fauve, acoperind toată gama umană din Bruxelles-lui acelor vremuri, parcă luau în derâdere tihnita ambianţă, părând a fi a unor oameni cu stare, mulţumiţi de condiţia lor, iubitori de taifas şi lenevoase sieste. Ensor a început faimoasa lucrare în 1888, dar a terminat-o abia în 1889. A figurat în Catalogul Salonul XX din acelaşi an, însă nu s-a regăsit pe simeze, deoarece nu fusese isprăvită la timp. Pictura, aflată acum în colecţia Paul Getty Museum din Los Angeles, a fost catalogată drept o capodoperă, şi o piatră de hotar în creaţia sa. Se încheie odată cu pictarea pânzei etapa descriptivismului întunecat, a figurativului fidel şi se intră într-o perioadă a unor schimbări profunde, deschizătoare de orizonturi noi. Ensor fiinţează din acel moment original în câmpul plin de fervoare al expresioniştilor.
Demersul său nu-i unul profanator, însă artistul nu este animat nici de ideea sacralităţii intangibile. Isus nu intră în Bruxelles nici călare pe asin, nici ca un biruitor al nimicniciei lumii. E sorbit de magma acestei omeniri hâde. Ensor o biciuie nu cu verbul, ci cu pigmentul culorii şi arcuirea liniei ce se iveşte cu accente usturătoare. Grotescul e omniprezent şi pus în lumină până-n măruntaie de sacrul christic, ce ne developează derizoriul acestei mulţimi zgomotoase, inundând pur şi simplu pânza într-o neorânduială de poveste. Sunt adunaţi laolaltă, sub acelaşi sceptru al pierzaniei, garda civilă, magistraţii, coriştii, fanfare şi gură cască cât încape. În frunte tuturora se proţăpeşte un tambur major. Acesta poartă pe capul caraghios o mitră. E o lume a blasfemiei, humorescă şi stupidă, ce se umflă în pene. Nu are cum sfârşi, ne sugerează subtil pictorul, decât ca o broască ce plezneşte după ce-a luat prea mult aer. Ensor, aşa cum ni se va arăta în toate manifestările lui expresioniste, e caricatural, dar şi moralist. Priveşte cu sarcasm mersul lumii, precum şi cu o înţelegere compătimitoare. Vrea să îndrepte printr-o pedagogie convingătoare şi necanonică ceea ce i se pare că urâţeşte viaţa.
Mediul în care s-a cristalizat acest fel de a vedea semenii este cel din Ostende. Pictorul este produsul unei fericite fuziuni dintre umorul de sorginte engleză al tatălui, născut şi crescut în Anglia, şi plenitudinea senzorială a mamei, fruct al sensibilităţii flamande. Din întâlnirea celor două mentalităţi a luat naştere arta lui Ensor, ce se poate defini ca una a confluenţelor. Se înrudeşte cu Bosch, cu Bruegel, dar este el însuşi, unicul, înnoitor şi predecesor. A fost respins la început, fiind în răspăr cu ceea ce era acceptat şi normal până la dânsul. N-a fost admis în cele mai multe saloane, dar artistul n-a dezarmat. (Va urma)

                                         Din cartea în pregătire „Priveliştile lumii în zugrăvituri de cuvinte”