Adrian Chivu, Caiet de desen & Exit

Adrian Chivu, Caiet de desen, Curtea Veche Publishing, 2008, 192 pagini, 20 lei

Adrian Chivu, Exit, Curtea Veche Publishing, 2008, 134 pagini, 20 lei

 

Adrian Chivu, autorul unui volum de poeme prin 2005, a publicat in 2008 doua romane: faptul e suficient de neobisnuit ca sa ma fi facut curios. Asa ca nu am mai asteptat pana imi scriu Istoria ca sa il citesc – l-am citit de acum.

 

Primul roman e Caiet de desen, care a avut cateva cronici pozitive si foarte pozitive, semnate de Paul Cernat, Bianca Burta-Cernat, Adina Dinitoiu, Tania Radu.

Cartea e redactata sub forma iregulara a jurnalului tinut de un ins cu, sa zic, dizabilitati fizice si mentale. Cronicile l-au identificat ca „retardat”, atragand totodata atentia asupra slabei posibilitati ca un astfel de ins sa se exprime in stilul atat de subtil (chiar daca foarte nelinear logic si anecdotic) in care e scris romanul: stabilind ca personajul e „retardat”, au ajuns la concluzia ca autorul o scranteste la verosimilitate (un retardat nu se exprima asa). Or, personajul lui Chivu nu e retardat tocmai pentru ca se exprima asa cum se exprima. Criticii care s-au grabit sa-l considere astfel au facut greseala de a califica personajul nu pe seama textului, ci pe seama unei judecati exterioare textului.

Deci, avand la indemana doar un narator necreditabil, impreuna cu discursul lui fluent literar si sincopat logic, si neposedand vreun semn al intentionalitatii autorului care sa depaseasca „autoritatea” acestui narator, putem descrie naratorul lui Adrian Chivu „doar” ca a-normal.

Totul e incert in roman: realitatea celor relatate, ordinea lor, planurile de realitate (care au obiceiul de a coexista in cuprinsul unei fraze sau al unei secvente aparent unitare temporal si spatial), varsta naratorului (am dubii ca ar fi adolescent: pentru aceasta ipoteza pledeaza cateva secvente anecdotice – relatia incestuoasa cu mama lui, de exemplu –, or, toata anecdotica are o verosimilitate dubioasa).

In cazul in care uciderea bunicii (decorul de care are parte personajul aduna o mama si un tata cu un divort in progress, plus o bunica) functioneaza pe un nivel de realitate efectiva, nefantasmatica, sugestia e ca bunica nu e singura victima: aritmetica trebuie sa le ia in calcul si pe educatoarea care revine obsesiv, si pe prietena mamei (educatoarea si prietena par sa existe pe acelasi plan pe care bunica continua sa existe dupa moartea ei).

 

Acum, dupa ce am facut „efortul” de a-l descrie, pot sa zic linistit ca romanul nu merita.

Materialul e static si elementar in sensul rau. Progresia cartii sta exclusiv intr-o curiozitate a cititorului care vrea sa focalizeze ceea ce i se livreaza nefocalizat. Cum spuneam, chestiunea finalizeaza in indecidabil. Cine citeste pana la capat se alege cu o ambiguitate, dar nu o ambiguitate  creativa. Progresia e falsa: cartea poate fi citita cvasiintegral in cateva pagini alese la nimereala.

In rest, Adrian Chivu reuseste cateva pagini redactate dexter; altfel zis, reuseste cateva versuri („Pana sa poarte pampers de adulti, bunica se purta cu mine onorabil. Poate de atunci transpiratia ei era amestecata cu ura. Un sange gros, menstrual, ii plimba prin vene degradarea si furia. Ura este un organ foarte dezvoltat. Te poate motiva la fel de bine cum te motiveaza un stomac gol.”).

 

Al doilea roman, Exit, e o pastisa nerusinata dupa Palahniuk. Totul e luat de acolo.

 In primul rand, stilul, in care tasta enter joaca rolul cel mai important. Paragrafele numara de regula un cuvant, doua sau trei – o singura replica a unui vorbitor, compusa din cateva cuvinte, ajunge sa se intinda pe cateva paragarafe, gen:

 

„Ce s-a intamplat? l-a intrebat ea.

Nimic, i-a raspuns Victor.

Nu s-a intamplat nimic.

Tania s-a asezat la masa si a luat o gura de cafea.

E buna cafeaua, i-a spus ea.

Multumesc, i-a spus Victor, nu e putin amara?

Nu.

In niciun caz, i-a raspuns Tania.

E la fix”,

 

si asa tot romanul. Odata stabilit, un astfel de stil, atat de recognoscibil incat devine enervant si atat de enervant incat termina cartea dupa primele pagini, se dispenseaza de autor: se scrie singur, cu avantajul cert ca din 10 pagini Word de dialog se poate obtine prin desirarea pe verticala primul volum din Shogun.

 

Dupa aia, personajele 100% aiurea (aiurea ca la Palahniuk) si actiunea aiurea (tot ca la Palahniuk: bordelul din WC e genul e faza pe care o astept de la el) nu sunt nici ele cel mai bun alibi al lui Chivu ca n-ar scrie o pastisa.

Lasandu-l pe Chuck la o parte, problema lui Exit (altfel fluent si curatel: probabil isi va gasi pe bloguri cativa recenzenti incantati) suna asa: totul e insuficient. Personajele sunt frugale; felul lor de-a-fi-aiurea nu suporta nici o modulatie, progresie sau constructie, iar ele nu exista decat ca sa dea cu replica si sa ofere actiunii pioni. Povestea e pur si simplu o diversiune insuficienta si prin asta plictisitoare, desi ideile ei sunt in teorie „de impact” – sex, batai, extraterestri.

 

Dupa cum ii arata in acest moment opera, Adrian Chivu este in faza in care se construieste ca prozator. Are deocamdata o identitate tulbure, in sensul de neformata, si incearca sa ascunda asta lucrand pe o tematica la randu-i tulbure (zone psihice nefluente, cu distorsuri) sau pe un material a la maniere de.

Cu siguranta, Adrian Chivu are si calitati. Abilitatea stilistica e una – am pus la socoteala doar Caiet de desen, nu spanacul Exit, desi chiar si in acesta din urma cate-o replica arata potentiala clasa. Alta ar fi adecvarea la posibilitatile de deocamdata; simtindu-si limitele, se pastreaza in decoruri reduse, in care intra doar doua sau trei personaje: manevreaza corect astfel de numere mici, totusi, ca sa fii scriitor nu e suficient sa nu faci greseli.

Ceea ce are de facut e sa publice mai rar si sa nu se mai mistifice, adica sa-si descopere identitatea de scriitor. Fleacuri.

 

Sursa: http://revistacultura.ro