Adrian Marino, Viata unui om singur, Editura Polirom, 2010

review de C. STANESCU

E foarte probabil ca amanand cu cinci ani dupa moarte publicarea tulburatoarei sale „autobiografii” spirituale, Adrian Marino a mizat chiar pe asemenea strigate patimase, violente si ofensatoare la care am asistat intr-un prim val de reactii starnite de Viata unui om singur. Lasand la o parte grosolania – vorba rea a unui poet care, chestionat asupra „cazului” s-a balbait impecabil ca „Marino minte si mort!”, aceasta vorba proasta contine un adevar tulburator: despre vitalitatea cu care marele carturar atipic continua dupa moarte sa irite la culme si sa ulcereze usturator o mare parte a vocilor cetatii literare. Ca si cum ar fi viu.

Intr-adevar, Marino irita, incita si e „nesuferit” si dupa moarte: nu face decat sa confirme in felul lui neobisnuit vechiul adagiu sadovenian potrivit caruia cei morti poruncesc celor vii. Spectacolul imbufnarilor, al ridicarilor dispretuitoare din umeri si al ironiilor ieftine din primul val al receptarii unei carti atat de speciale, cu adevarat inclasificabila, se bazeaza in larga masura pe extragerea cu penseta muiata in pudoare si sensiblerie a asa-numitelor „etichete” cu care Adrian Marino „incondeiaza” jungla literara romaneasca. Trebuie intai lamurita „incalificabila” lui parere despre G. Calinescu, subiectul iremediabilei dezamagiri si, de aceea, tinta unei furii contestatare aparent fara egal. Premisa de la care cred ca se cuvine sa pornim in intampinarea „uratului” dus rece aruncat peste G. Calinescu mi se pare una singura: oricat ar fi ramas de dezamagit de cabotinismul divinului critic, A. Marino nu-si retrage parerea ca, opera capitala, „Istoria…” aceluia este „o carte mare” si, in al doilea rand, ca directiva culturala majora si retinand propensiunea marelui critic pentru constructia „durabila si monumentala”, scrie negru pe alb ca „Nu-i recunosc decat o singura influenta benefica: efectul stimulativ al unei mari constructii critice”. Nu-i destul?! In al treilea rand, un simplu exercitiu bibliografic ne va ajuta sa constatam prezenta lui G. Calinescu in opera (cartile) lui Adrian Marino: este una masiva si de prim ordin. Deschid la intamplare doar „Introducere in critica literara” din 1968 si constat aproape o suta de locuri in care autorul „Vietii lui M. Eminescu” e citat, folosit, recomandat ca autoritate indiscutabila, la egalitate cu E. Lovinescu si… Sainte-Beuve. „Denigratul” Calinescu traieste la etajul bibliografic superior intr-un cult al citarii neobisnuit pentru un simplu denigrator. In realitate insa „ura” viscerala despre care s-a vorbit si s-a scris ori „trivialitatea” de care ar da dovada Marino in tratamentul acordat „Profesorului” sau (pe care nu-l recunoaste!) sunt mai mult reactii lirice ale unor suflete prea sensibile. Si cam confuze. Fiindca, la a doua lectura, dupa potolirea poftei noastre de a pipai si proteja imaculatul, perfectiunea paradisiaca si chipul angelic al marelui critic in chestiune, ne dam seama ca, dincolo de resentiment si dezamagire personala, nu G. Calinescu e „desfiintat”, ci modelul pe care „neopasoptistul” din A. Marino l-ar fi visat pentru cultura romana si pentru romani in general. Intre model si individul ce-l poate intruchipa e o diferenta considerabila, de nu uriasa: A. Marino „sufera” enorm de pe urma acestei utopii a lui. O suferinta cel putin stimabila, daca nu si admirabila.

In fine, despre „etichete” si sufletul negru al „caricaturistului” A. Marino. Sa luam cateva, nu inainte de a observa ca autorul „Vietii unui om singur” (poate ca rautaciosii citesc titlul altfel: „Viata singurului om!”) are cu adevarat un anumit geniu caricatural si, in multe randuri, nimereste formule pline de miez, uneori extraordinare, definitorii in cateva vorbe pentru fizionomii, caractere, inclinatii, etc. Chiar si atunci cand formulele pot fi sau parea „jignitoare”, dand zgura resentimentului la o parte, ramanem cu o suma de caracterizari pertinente ale exponatelor din „jungla literara” pe care cu o superbie sacaitoare el sustine ca o detesta. Nu-i adevarat ca un critic are „maini butucanoase”, asa cum trebuie – indiferent de jubilatia secreta a caricaturistului! – sa aiba un mare critic spre a putea sa „apuce” o intreaga literatura?! Si nu-i cutare literator – dar cati altii! – un pic „carierist” si prea „ambitios”? Nu-i autorul unei Istorii… in doua groase volume un, macar, „apropiat” al Securitatii si oamenilor ei? Despre „servilismul” unor critici ce sa spunem? Exista, slava Domnului, critici de curte: ce-i „scandalos” de neadevarat aici? A. Marino dispretuieste, ca si altii, extractia rurala a lui Marin Preda si vorbeste despre placerea marelui scriitor de a avea cat mai multi „argati literari la Silistea-Gumesti”. Ii detesta si pe acesti „argati”. Nu-i nicio indoiala ca marele scriitor si aproape toti ceilalti poftesc din plin, azi ca si ieri, la o armata de „argati literari” la respectiva curte: scriitorul il vrea mereu pe critic la picioarele tronului sau, este un adevar si o realitate de care n-avem cum scapa! Nu-i cutare critic si istoric proeminent unul „mediocru”, in sens antic, fireste, adica un ins documentat, toba de carte, cu judecati temeinice dar fara stralucirea geniala a unui G. Calinescu? Si nu-i marele Mircea Eliade putin lipsit de „sensibilitate”, si nu adie dinspre el o unda cam trezita de carturarism uscat? Indiferent cat va fi vrut sa-l jigneasca pe N. Steinhardt, A. Marino are dreptate in eticheta cu care-l incondeiaza: „un mistic livresc, impanat cu citate”. Un „mistic”, dar ce mistic! Un bun amic al nostru se arata oripilat ca Marino isi permite (ca sa vezi!) sa spuna despre Roland Barthes ca este „emblema modei snobismului si, mai ales, a frivolitatii critice specifica perioadei structuraliste.” Daca nu emblema, cu siguranta Roland Barthes a devenit victima respectivei mode pe care marele estetician a provocat-o. In „Hermeneutica ideii de literatura” din 1987 Marino il citeaza abundent. In fine, un mare poet e dupa Marino, „un proletcultist violent, grobian si partinic, ceea ce-i atrage pe nedrept fulgerele cuiva. „Proletcultist” si „dogmatic” este respectivul mare poet, dar in cazul lui proletcultismul acesta e pseudonimul fanatismului: ce mare poet nu-i „fanatic”?! Poezia respectivului „proletcultist” este puternica, violenta, una in care natura invinge cultura… politica. Poate fara sa vrea, A. Marino a nimerit o formula adecvata, pertinenta in pofida intentiei jignitoare la adresa acelui mare poet. Si asa mai departe: luate la un loc, majoritatea „etichetelor” isi confirma valabilitatea si, mai presus de toate, confirma existenta „junglei literare” despre care el vorbeste, chiar daca in caricaturi…

Ma intorc la dispretuirea ruralitatii si a taranilor din literatura romana, scriitori sau personaje de extractie rurala. In toate paginile dedicate ruralitatii, Marino respinge satul cu aceeasi violenta cu care „samanatoristii” refuzau detestabilul mediu citadin, orasul blestemat: unui idilism ideologic de tip conservator si pasunist ii este opus un nu mai putin virulent idilism ideologic de tip liberal si citadin. Eroarea de perceptie, de situare si de judecare este imputabila ambelor perspective, amandoua straine realitatii, iesite din doua ratiuni apasat si exclusiv ideologice si ideologizante. Ambele duc la un extremism cu consecinte materiale, morale si literare asemanatoare. Provenit dintr-o familie „citadina de cel putin doua secole” si care familie „figureaza in Arhondologia Moldovei”, A. Marino da la Latesti, sat artificial, dar si, in general, in Baragan peste o lume ce-i ramane straina, enigmatica, inchisa, opaca la valorile pe care el si le „fiseaza” si cultiva. S-ar zice ca pe ogorul lui Adrian Marino cresc doar „fise” literare, nu lalelele pe care si le planteaza decorativ, cu iluzia libertatii, in gradina din Latesti sub ochii „batjocoritori” ai unui taran venit parca din… Silistea-Gumesti. E limpede ca Marino, spre tristetea lui nestiuta dar intens resimtita, n-are organ pentru ruralitate, „taranie”, „comunitate traditionala taraneasca” si ca, in consecinta acestei inaptitudini va blama o lume pe care n-are cum s-o inteleaga si unde este si ramane un „strain” iremediabil. Va pastra sentimentul strainului si in mediul citadin unde, reintors dupa ce scapa de puscarie si domiciliu obligatoriu, da, din nou, tot peste… tarani, peste odioasa „jungla literara” si fatarnica „ospitalitate” taraneasca, toate detestabile („sufeream cumplit din cauza oribilei experiente rurale”, se plange el mereu). Nu-i vor fi pe plac, din aceasta pricina, „ruralii” literaturii: Marin Preda in primul rand. E un conflict insolubil, al carui spin il poarta infipt in sine si-l duce cu el pretutindeni, oriunde ar ajunge, in toate mediile strabatute. Conflictul acesta si rana produsa (ca si strigatele de manie pricinuite de ea) nu pretind un acord si o aprobare, ci doar intelegerea conditiilor si a mentalitatii ce le-au provocat.

Nu-l vom urma in dispretul sau pentru ruralitate si reaua calificare a respectivului mediu, insa vom constata drama unui om singur care sufera mental in primul rand agresiunea cumplita a mediului „strain”, ramas pentru el neinteles, inacceptabil si intolerabil: nu atat puscaria, cat „jungla rurala” va fi fost Gulagul lui Marino, „Siberia” lui personala. Paradoxal insa, Gulagul acesta rural, resimtit ca un adevarat Infern, are sclipiri paradisiace: intelectualmente vorbind, „Gulagul” de la Latesti este Paradisul carturarului deportat. Avem in carte marturia uluitoare a acestei spectaculoase rasturnari de situatie existentiala:

„O suferinta si o pierdere ireparabila a inchisorii celor opt ani a fost, mai ales, intreruperea studiilor si ruperea mea de orice mediu si preocupari intelectuale organizate. Iesisem de la Aiud cu o dorinta imensa de a lucra, de a citi, de a scrie. Intr-un mod cu totul paradoxal, aceasta perspectiva mi s-a deschis, larg si dintr-odata pe Baragan, in conditii intr-un fel disperate, iar in altul deosebit de favorabile. In definitiv eram totusi liber sa citesc destul de mult ceea ce doream. Obligat nu eram sa muncesc. Puteam dispune de intreg timpul meu. A fost si a ramas, de altfel, una din constantele si chiar obsesiile vietii mele. Am inceput deci sa citesc cu un fel de furie greu de descris, a disperarii si a recuperarii. Era forma mea de refugiu, de supravietuire morala si, nu in ultimul rand, de actiune si chiar de «lupta» ideologica. As putea transcrie pagini intregi din prima versiune a acestei Vieti. Prefer sa concentrez doar esenta unui moment decisiv, pot spune, al existentei mele spirituale. Redeveneam eu insumi, in conditii in acelasi timp extrem de dificile, dar si fecunde. Cine si-ar fi imaginat rasturnarea unei astfel de situatii?”

Ce face intelectualul citadin ajuns in acest Rai paradoxal si fecund de la Latesti? Desigur, citeste, face „fise”, si, ca eroul lui Goethe ori Candide al lui Voltaire, isi cultiva gradina, pune in „jungla rurala”, flori albe, baga in pamant bulbi de lalele si inrameaza cu papura un portret al lui Montaigne. Un taran „primitiv” si „salbatic” il vede sapand si udand florile si-l intreaba „batjocoritor”, cum noteaza memorialistul: „La ce sunt bune aceste flori?” E revoltat de insensibilitatea si obraznicia taranului primitiv, de obtuzitatea lui fata de notiuni ca „minima gratuitate, frumos si decorativ”: „Daca as fi putut, i-as fi dat pe loc cu un par in cap”! Suntem in plina utopie tragica: fantasticul, nerealistul citadin e trezit – dar e trezit? – la realitate pocnit in moalele capului de intrebarea brutala si retorica a primitivului. Intr-adevar, ce sa caute bulbii de lalele la Latesti, sat scos ca din pamant de deportatii din Banat aruncati acolo din tren: „la ce sunt bune aceste flori” cand tu, legat de glie ca intr-un nou ev mediu si, lipsit de mediul tau natural, citadin, traiesti „liber” ca intr-o celula de unde condamnatul priveste printre gratii zborul liber al pasarilor spre inaltul cerurilor?! Incercand sa-l trezeasca printr-o interogatie naiva si „batjocoritoare”, necioplitul taran a sesizat mai bine decat cultivatul citadin impostura tragica in care se afla acesta, situatia profund falsa a detinutului cu domiciliu obligatoriu, natura artificiala a unei libertati inexistente, dar pe care intelectualul si-o intretine, decorativ, cultivand flori, „bulbi” de lalele, mintindu-se pe sine cu o iluzie uriasa. E cazul sa ne intrebam in aceasta situatie paradoxala sau cu vorbele memorialistului „rasturnata”: cine e aici „filozoful”, civilizatul, inteleptul si care e „salbaticul”, cel putin cu gandul, dintre cei doi?! E o imensa nefericire in faptul ca deportatul nu sesizeaza ceea ce „vede” acest Moromete din Baragan cu intrebarea lui batjocoritoare (care e de fapt compatimitoare si comprehensiva!): iluzia intelectualului cu „perspectiva interioara profund asociala” – cum o spune intr-un rand el insusi – si situatia falsa in care cu toate acestea el se complace cultivand lalele in Infern si concepand viata ca „fisa”. Tarziu, la multe decenii de la iesirea din Infern, ajunge sa constate, fapt capital pentru psihologia marilor frustrari, ca

„m-am instrainat tot mai mult de cartile mele (…) nu-mi mai plac si nu le mai «iubesc». M-au jignit si m-au lovit in cele mai bune intentii (…) In jurul lor s-au adunat prea multe asteptari neimplinite si amintiri neplacute. Un act de bucurie s-a transformat cu regularitate in deceptii si amaraciuni. Incerc aproape o repulsie de a redeschide si reciti anume pagini …”

Atata amaraciune intoarsa in repulsie fata de propriile „fise” si cartile pe care le-a scris atrage banuiala unui veritabil „complex al paternitatii” refulate: isi dezmosteneste cartile, – cartile l-au tradat, nu le mai „iubeste”, ca pe niste fii ce l-au dezamagit si care-i evoca doar „asteptari neimplinite” si „amintiri neplacute”. O tulburatoare forma de alienare a unui mare intelectual roman, „defazat” si „desincronizat”, rupt de realitatile care l-au cotropit navalind brutal peste el, carora le-a opus fosnetul de hartie al ideologiei liberaliste si abstractizarea rationalista de tip iluminist. „Neopasoptist”, dar fara mediul burghezo-pasoptist din timpul pasoptismului real si istoric, Adrian Marino intruchipeaza, ca si Al. Macedonski, cel caruia i-a dedicat debutul sau literar, cazul tragic si spectaculos al unui „strain”, al unui om care si-a gresit secolul si poate chiar tara. Din aceasta directie, a unei rupturi zguduitoare, vine marea tristete ce respira in toate paginile cartii unui „om fara amintiri frumoase” si care n-a cunoscut fericirea.

Sursa: http://revistacultura.ro