Adriana Stan despre “Zilele regelui” de Filip Florian

Filip Florian, Zilele regelui, Editura Polirom, 2008, 272 pagini

 

Decesul autofictiunii fiind deja constatat, s-ar zice ca prin al doilea roman al lui Filip Florian literatura romana merge chiar dincolo de aria povestii – cea de-a doua tabara repartizata valului recent de prozatori. Daca in excelentul Degete mici am participat la placerea de a lasa de izbeliste rotitele narative abia puse la cale ale unui fals policier si de a gusta eschiva in detaliu si atmosfera, cu Zilele regelui epicureismul stilistic al autorului pare sa isi adjudece fara drept de apel partida.

 

In comparatie cu romanul de debut al lui Florian, naratiunea e aici mai inchegata compozitional si nu deviaza pe piste mincinoase. Totusi, interesul este suscitat numai in mica masura de ceea ce li se intampla efectiv printului dezradacinat in noua sa monarhie sau devotatului sau dentist berlinez. Indiferent de cursul epic, farmecul cartii se etaleaza egal pe fiecare pagina ca efect al retoricii si al paradei de simturi. Fata de noctambulicul Mateiu sau cinic-crepuscularul Agopian, de care, pe buna dreptate a fost apropiat din directia scriiturii artiste, Florian e un gourmet al savorilor diurne. Forfota strazilor, devalmasia tarabelor, minutia vesmintelor alcatuiesc un Bucuresci pestrit, de Halima, debordand senzorial ca Dublin-ul lui Joyce sau Danzig-ul lui Grass, desi fara pregnanta ontologica a acestora. De remarcat ca, in ciuda bogatiei de tonuri si miresme, densitatea descrierilor care, pe multe portiuni, inghit simtitor epicul, este una in primul rand enumerativa: Herr Strauss se obisnuise cu vanzoleala targovetilor, cu inghesuiala carutelor, cotigilor, trasurilor si carelor, cu nerozia animalelor de povara, cu strigatele bragagiilor, placintarilor si iaurtarilor, cu ghionturile si sotiile ucenicilor, cu mersul leganat al calfelor si cu privirile alunecoase ale negustorilor, cu asaltul asupra pravaliilor, cu doamnele oprite in fata vitrinelor si cu palariile domnilor umbland pe deasupra multimii.

 

Doua consecinte decurg de aici. Mai intai, prin mobilarea ei desavarsita, proza lui Florian are rotunjimea fictiunii veritabile. Forta de a crea, fara proptele sociologice sau autofictionale, un univers autonom, cu o functionare de ceas elvetian, in care fiecare piesa vibreaza dupa rostul ei, servind unui intreg spectaculos, e momentan egalata doar de alti cativa – Bogdan Popescu, Razvan Radulescu, Florina Ilis. Ca lumea din Zilele regelui are toate portitele captusite o demonstreaza, de asemenea, siguranta nominala (exista o uriasa galerie de nume de toate natiile) si dexteritatea portretistica atasata acesteia (Carol Szathmary are o figura de sturz satul), precum si verva aproape paranoica a explicitarilor parantetice – unul dintre cai (o iapa sura si inaltuta).

 

Pe de alta parte insa, romanul iti lasa impresia ca ti se scurge cumva printre degete si ca-si epuizeaza farmecul deindata ce-l consumi. E, altfel spus, o chestiune de dozaj imediat si evaporare rapida. Stilistica autorului e de la un capat la altul impecabila, dar e la fel de valabil faptul ca uneori gratia in exces devine suspecta de usuratate. Desigur, nu-i deloc putin lucru sa izbutesti o scriitura in primul rand savuroasa in conditiile in care atatea productii contemporane inca se mai chinuie sa te zguduiasca din toti rarunchii prin false drame existentiale.

 

Cum spuneam, in Zilele regelui suprafata expresiei absoarbe tot interesul. Coloristica ansamblului si iscusinta miniaturala a descrierilor tind, spre exemplu, sa dobandeasca o precedenta pur picturala asupra unor zone de adancime sau tensiune epica. Nefiind un context activ, de greutate specifica (asa cum se simtea, cu subtilitate, in Degete mici), istoria mare ia doar accentul decorativ de tesere a atmosferei. Din calatoria la Istanbul pentru preluarea firmanului domnesc ramane senzatia de langoare indusa de ceaiul Amanita Muscaria si de tarmurile Bosforului, diplomatii romani se poarta prin saloanele europene serpeste si unduitor, sultanul, desi nu era un balaur turbat, sufla abur cald asupra Principatelor, sporind zaduful. Contextul blurat are consistenta aburoasa a unei ilustrate de epoca. Romanul lui Filip Florian nu traverseaza asadar de la firul ierbii intimitatea secolului XIX, cum s-a sugerat, ci ii fura patina pentru a recompune platonician un avatar idilic al vremii apuse: lumina strazilor seamana uneori cu smircurile putrede si cu codrii mohoriti ai vrajitoarelor, lumea e mai mult decit banuim, iar povestea e una despre fuga din lume, despre seninatate si impacare.

 

Şi personajele centrale plutesc intr-un straniu vag caracterologic. Regele Carol, dentistul Joseph Strauss, iubita sa Elena Ducovici sau prostituata oarba Linca sunt – in afara pastei groase de nuante, miresme, detalii vestimentare – cetosi, daca nu chiar simplist conturati, in maniera stilizata a fiziologiilor mai degraba decat prin metoda realista a monografiei. Carol e glacial si usor ursuz, Joseph e un burghez cumsecade cu serioase aplecari spre hedonism, Elena e patimasa si materna. Dramele lor – precum ostilitatea intampinata de Carol o data cu primele reforme sau moartea mamei si surorii lui Joseph care il decide sa caute o viata noua intr-o tara straina – sunt altminteri dezvaluite en passant, cu discretie. Predispozitia divaganta a prozatorului si vagabondajul punctului de focalizare, prea capricios pentru a zabovi asupra unui singur erou, sunt, in schimb, de la sine graitoare; fuga discursiva intarzie mereu psihologizarea: Regele (…) parea in apele lui. Iar apele nu se zareau oricum si oricand, erau tainice, precum nuantele verzui ale zilei, ajunse ca matasea-broastei de cind norii se strinsesera unii in altii.

 

De fapt, eroii cei mai intensi nici nu sunt oamenii insisi. Este, o data, prohabul regelui, prelunga si sacaitoarea lui melancolie si revansa triumfala pe care si-o ia, ca un pruncut mare si vesel, in bratele prostituatei oarbe. Este, apoi si mai cu seama, motanul Siegfried. Pisicofil sa nu fii si partidele deocheate ale acestuia cu mata Manastamirflorinda, zisa si Rita, nu au cum sa te lase rece. Fosnetele amorului dintre cei doi se soldeaza cu franjurarea tapiteriei dentistului si cu scrierile compuse avantat de motan celui care i-a adus-o pe copila fara seaman. Irezistibila retorica anacreontica a acestor pasaje captureaza, printr-o punere in abis ludica, spiritul de inflacarare si romantism desuet al epocii.

 

Adevaratul personaj, nu numai al Zilelor regelui, ci, s-ar zice, in general al modului filipin de scriitura, tinde sa devina detaliul. Fiind un varf pe care autorul il atinge, bizantinismul sau ar putea sa constituie, pe viitor, si un aspect mai problematic de maniera. Precizia flamanda a executiei sclipeste in imprejurarile cele mai aparent nesemnificative. Episodicul devanseaza mereu principalul, detaliile semifiligran au, in lectura, o forta de aspiratie de maelstrom, orice obiect obscur, coltisor, nuanta sunt potentiale gauri negre ale imaginatiei. Scrisul lui Florian e format din cutii cu nenumarate si nebanuite rezonante, iar ramificatiile si rasturnarile de situatie nu sunt atat la nivelul firului narativ propriu-zis, cata vreme fraza singura poate fi o aventura micro-epica in sine.

 

In orice caz, ca istorie romantata, cartea pica taman bine publicului romanesc, obisnuit, in anii din urma, sa regurgiteze trecutul intr-o forma estetizata, dupa cum o arata succesul unor produse de la albumele cu Bucurestiul interbelic la ultimul film al lui Nae Caranfil. Zilele regelui este, mai mult decat rafinatul Degete mici, (si?) un roman pentru marele public. Nu intamplator, s-a vorbit in aproape fiecare prezentare de placerile oferite cititorului. Prozatorul se joaca aici cu un balans expert intre delectare si deruta, inainte ca prima sa devina satioasa, iar a doua sa para criptica. Doar daca nu cumva doreste cu tot dinadinsul sa faca pe lupul cel rau, cititorul lui Filip Florian nu prea are motive sa fie si hypocrite lecteur. Nu i se lasa, de altfel, nici distanta de desfasurare pentru asa ceva, intrucat pozitia sa e dirijat una moale si simpatetica. Pe de o parte, autorul il rasfata cu o fraza-bibelou, cu portii de romantism si idilic, cu un regim intimist al imaginilor (frecventele referinte culinare). Pe de alta parte, e jucat pe degete (pana ajunge harcea-parcea, cum spune Istodor pe blog), prin twist-urile abia perceptibile ale logicii, care amesteca ametitor detaliul si sugestia.

Fumand viziuni la tot pasul, scrisul lui Filip Florian extrage (doar) spuma realitatii si a cuvintelor.

 

Sursa: http://revistacultura.ro