Alex Cistelecan: Cronica unei revelatii anuntate (despre ECCE COMU de Gianni Vattimo)

 Barza cu revelatiile nu vine la aceeasi ora la toata lumea. Cei mai multi dintre noi isi traiesc momentele de dezvaluire pe la douazeci de ani, dupa care le rumega, expliciteaza si recapituleaza o viata intreaga. Pentru unul ca Vattimo insa, orarul e complet inversat: dupa ce, timp de saptezeci de ani, a lucrat sarguinicios la ideile altora (Nietzsche si Heidegger), iata ca, ajuns la varsta senectutii, filosoful italian e lovit periodic de teribile revelatii. Acum cativa ani, in Credere di credere, Vattimo descoperea ca e homosexual. Anul trecut, in Ecce comu, acelasi Vattimo a aflat cu stupoare ca, pe deasupra, mai e si comunist. Comunist pana-n maduva oaselor.

 

 

Pentru cititorii conservatori, aceasta carte va fi, in primul rand, un prilej de crunta dezamagire: iata cum unul dintre rarissimii intelectuali de stanga considerat cat de cat respectabil sau macar rezonabil o ia brusc la vale pe panta extremista. Dar tot raul spre bine, caci, in fond, aceasta surpriza neplacuta nu va face decat sa le confirme suspiciunea – evident eronata – ca exista o legatura de necesitate intre relativism si comunism. Pentru ceilalti, lectura acestei carti nu va fi sursa nici de dezamagiri, nici de confirmari. Ci, mai degraba, va fi un prilej pentru un adevarat experiment fenomenologic si pentru o veritabila epokhe transcendentala: mai exact, va fi o experienta a purei durate temporale. Doua-trei ore grele, macinate strans de plictis si asteptare prelunga. Pentru ei, aceasta e o carte, intr-un sens, alunecoasa: abia ce-ai deschis-o si ai alunecat deja la capatul ei; pe toata durata lecturii parca nu faci altceva decat sa tragi de autor sa ajunga acolo unde stii foarte bine ca se indreapta si unde tu il astepti deja spargand furios seminte.

 

Caci, mai intai, surprizele acestei carti se cam opresc la nivelul copertii. Sau, altfel spus, surpriza acestei revelatii tarzii e ca, de fapt, nu e nici o surpriza: tot asa cum, in Credere di credere, Vattimo reusea sa reconcilieze noul dat existential (propria-i homosexualitate) cu vechile sale valori (credinta catolica si gandirea slaba), la fel, in Ecce comu, angajamentul comunist pe care filosoful italian si-l asuma nu numai ca nu contrazice ierarhia personala de credinte si valori, ci, mai mult, intra chiar cu aceasta intr-un raport de implicare si legitimare reciproca. Revelatia si reconversia promise sunt, astfel, mai degraba simple continuari si confirmari ale adevarurilor deja stabilite. Din derivat italian al criticii occidentale a metafizicii si din urmas al anticomunismului filosofic, gandirea slaba devine aici, in mod paradoxal, adevarat pilon de sustinere al unui comunism recosmetizat dupa gusturile epocii. Nu-i vorba de vreun Aufhebung hegelian, nu-i nici o sinteza a contrariilor. Vattimo si gandirea slaba devin comuniste, dar in aceasta adeziune la partid singurul care isi schimba sensul si devine de nerecunoscut e chiar comunismul.

 

Nici surpriza, nici curaj. Sa nu ne facem iluzii cu privire la riscurile pe care si le asuma filosoful italian publicand acest volum. Nu-i vorba ca, de dragul adevarului, Vattimo si-a sacrificat reputatia academica, postul in universitate sau actiunile la bursa posteritatii. Despre gandirea slaba nu se mai discuta de douazeci de ani. Despre filosoful Vattimo, la fel. Si-atunci, ce ocazie mai buna de a le readuce in discutie decat aceasta declaratie publica de reconversie radicala? In spatiul calm al discursului filosofic, Ecce comu este echivalentul unei veritabile bombe mediatice. Si ce strategie mai potrivita de a opera aceasta reconversie decat cea de a o prezenta publicului in hainele unui intotdeauna-deja, sub aparenta unei revelatii care mocnea de la bun inceput in scrierile anterioare? In acest fel, Ecce comu salveaza de la critica nemiloasa a prafului inclusiv volumele precedente, propunandu-le unei lecturi diferite si neasteptate, ca tot atatea preliminarii la constructia teoretica a comunismului. In fine, cat priveste postul in partid, sa nu ne facem griji: europarlamentarul Vattimo n-a ramas pe dinafara, ci doar a glisat usurel de la Democratici di sinistra la Partito dei comunisti italiani. Facand suma si tragand linie, rezulta ca volumul Ecce comu este echivalentul de marketing al pariului pascalian: riscuri zero, castiguri nelimitate.

 

Pana aici am vorbit parca din avion, si obiectiile noastre pot parea rauvoitoare. Sa coboram in continut, cu grija insa, pentru ca nu-i mult de ales. Dezamagirea prilejuita de acest volum nu-i nici filosofica, nici politica: pe aceste laturi, concluziile erau perfect previzibile. Simpla dezamagire a lecturii neinteresate e produsa insa de acea surpriza a lipsei de surprize, pe care am numit-o deja: de la un autor care a cochetat o viata intreaga cu idei moderate de stanga, dar care a reusit sa reziste pana acum tentatiei comuniste, te-ai fi asteptat ca, atunci cand in sfarsit se recunoaste invins de aceasta din urma, sa produca drept dovada si legitimare a reconvertirii sale ceva argumente si probe solide. Or, in Ecce comu, nici vorba de asa ceva.

 

De ce Gianni Vattimo a (re)devenit comunist? La aceasta intrebare – care e, in fond, intrebarea principala a volumului – singurele raspunsuri pe care autorul italian ni le ofera sunt vesnicele clisee care populeaza pana la saturatie folclorul de astazi al stangii: inegalitatea crescanda de pe glob, controlul securitar cuplat cu mediatizarea ubicua, epuizarea accelerata a resurselor naturale etc. E o problema mai groasa cu aceste slagare de lupta revolutionara, iar modul in care Vattimo recurge la ele nu e decat un simptom al functiei pe care aceste refrene o indeplinesc in general in strategia de astazi a stangii. Atunci cand vorbeste despre credinta intelectualilor de avangarda in misiunea emancipatoare a clasei muncitoare, Gianni Vattimo o numeste, pe buna dreptate, un fel de angajament prin delegatie. Ceea ce nu-l impiedica insa sa practice acelasi angajament prin delegatie atunci cand, in sprijinul reconvertirii sale, mentioneaza cliseele de mai sus. Problema cu inegalitatile sociale tot mai acute sau cu iminentul dezastru ecologic nu e legata de valoarea de adevar a acestor previziuni catastrofice. Problema e ca ele raman, inevitabil, abstracte. Contrar opiniei universale, intre a crede in adevarul acestor diagnostice si a nu crede, intre a te decide pentru o politica revolutionara care sa ia in considerare aceste date si a ramane fidel unei politici reformiste si neoliberale nu e nici o diferenta, nici un salt existential, nici o decizie de angajament politic radical. Caracterul abstract al acestor adevaruri, vesnic proiectate departe, in lumea a treia, sau departe, in viitor, nu face decat sa traduca, la nivel spatial sau temporal, caracterul abstract al propriei decizii existentiale si politice. Intr-un cuvant, ele au, astazi, aceeasi functie de angajament prin delegatie pe care credinta in rolul mesianic al proletariatului o avea la intelectualii de stanga din secolul XX. Desigur, Vattimo e perfect constient de rezonanta abstracta pe care aceste statistici o au pentru un cititor din Occident. Drept pentru care incearca adesea sa le faca mai concrete, cuplandu-le cu adevaruri mai palpabile, cum ar fi proletarizarea clasei medii occidentale sau mediatizarea exasperanta care sufoca aceeasi parte a lumii dezvoltate. Dar raportul intre cele doua seturi de date e atat de disproportionat incat a le mentiona in acelasi paragraf (p. 35) e ca si cum te-ai plange simultan de sfarsitul lumii si de programul de la tv. Mai mult, in unele cazuri, raportul e chiar antagonic: a acuza proletarizarea clasei medii occidentale inseamna a opta pentru o politica protectionista a statelor din Vest, deci a creste inca si mai mult mizeria fortei de munca din lumea a treia.

 

Nu este acesta singurul loc in care doleantele lui Vattimo desfasoara spectaculoase contradictii interne. Catolicismul autorului italian, la care nu e dispus sa renunte, e deja de multi ani un fel de protestantism: o incredere ferma in dogma revelata, si o suspiciune tot mai accentuata vizavi de institutia si ierarhia bisericii ca atare. In fond, de la numirea noului papa nici nu-i greu sa fii critic in raport cu politica bisericii catolice si sa formulezi obiectii serioase la adresa acesteia. Si totusi, pentru Vattimo, e greu. Critica pe care filosoful italian o aduce bisericii catolice e cel putin ciudata: Biserica, spune Vattimo, impune disciplina cea mai absurda, interzicand folosirea prezervativului tocmai in epoca HIV-ului (p. 122). Asa o fi, dar e de asemenea clar ca acei bieti enoriasi care vor cadea prada acestei legi bisericesti absurde sufera probabil de unele probleme mult mai grave, cum ar fi o serioasa schizofrenie: cum altfel sa explici ca ei sunt suficient de emancipati de dogma catolica incat sa faca sex in afara casatoriei si in scopuri ne-procreative si totusi suficient de disciplinati din punct de vedere religios incat sa nu foloseasca prezervativul, doar pentru ca asa le-o cere biserica?

 

Nu inseamna insa ca in carte nu intalnim si idei bune. Dar ele sunt, cel mai adesea, mentionate abia in trecere si sunt, mai totdeauna, ideile altora. Anti-naturalismul care ar fi cosubstantial comunismului este o ipoteza care ar merita lucrata – si ea a fost exploatata, in ultima vreme, de Boris Groys, care, prin intermediul ei, a stabilit chiar o legatura intre comunism si postmodernism. Gianni Vattimo se multumeste insa cu simpla ei enuntare laconica. Critica regimului de sacralitate a vietii e, de asemenea, o teorie care ar trebui aprofundata, si un demers riguros in acest sens e cel al lui Giorgio Agamben. Vattimo in schimb uita de ea imediat ce o mentioneaza. Alianta dintre crestinismul «autentic», gandirea slaba si comunism – alianta care constituie ultimul cuvant al cartii lui Vattimo – pare a fi o reluare la suprafata (si nicidecum o aprofundare) a acelei forte mesianice slabe despre care vorbea deja Benjamin. Si, in fine, la nivel politic, catocomunismul si liberalcomunismul pe care le propune Vattimo nu se prea deosebesc nici ele de eurocomunism – la fel, o inventie nu tocmai recenta.

 

Propunerea acestor pagini a fost cea de a lua act de falimentul capitalismului si al democratiilor formale care il sustineau la nivel institutional; si de revenirea, ca unica alternativa posibila, a comunismului «autentic» (p. 125). Aceasta carte a fost scrisa si publicata inainte de criza economica actuala. Dar chiar si privite din perspectiva de astazi, concluziile ei sunt mult prea optimiste. Falimentul capitalismului ramane, in continuare, la fel de improbabil ca oricand, intrucat e greu de crezut ca, dincolo de infuziile de bani publici in sprijinul sectorului privat, dincolo de recentele nationalizari si de scurtul pasaj socialist al capitalismului post-fordist, regulile si cadrul de baza ale economiei globalizate vor suferi modificari fundamentale. Astazi ca si oricand, criza sistemului capitalist nu produce de la sine socialism. Cat priveste revenirea, ca unica alternativa posibila, a comunismului «autentic», previziunile raman la fel de sumbre. Nu intamplator partidele de stanga, in ciuda crizei actuale, intarzie sa creasca in sondaje si popularitate: in primul rand pentru ca principiul democratiilor formale, ca resort institutional al capitalismului, e inca un cadru extrem de confortabil si pentru ele; si, in al doilea rand, pentru ca, in ciuda tentatiei enorme de a avea dreptate si de a striga victorioase v-am spus noi!, se pare ca singurele victime reale ale crizei mondiale vor fi, in fond, nu reprezentantii finantelor globale si responsabilii pentru degringolada economica, ci tocmai propriii lor alegatori.

 

Pe ultima pagina a cartii, Gianni Vattimo are, in sfarsit, dreptate: tezele desfasurate aici par in mod necesar inca abstracte (p. 127). Asa e. Abstracte, nu in sensul ca ar contine prea multa teorie, prea multa conceptualizare. Ci, tocmai, in sens hegelian, pentru ca e prea putina teorie si prea putin travaliu al conceptului. Prea mult Dan C. Mihailescu in acest volum. Eu zic sa nu-l primim in partid.

 

Sursa: http://revistacultura.ro