Aluatul evanghelic din poezia lui Marcel Miron

Scrisă în nostalgia Edenului, pe drumurile unui pelerin în inima căruia e însăşi lucrarea lui Dumne­zeu, visând, din chilia monahului de pe Muntele Athos, la ţărmul cel nou al timpului, în colţul de rai, sub poala Lui înstelată, poezia lui Marcel Miron din „Caiere de lumină”, „Versuri albastre şi aurii”, „De la Kogaion la Athos” şi, acum în urmă, „Spre orizonturi albastre” (Editura Timpul, 2017) este ceea ce s-a numit o rugăciune profană, iar ros­tul ei este unul civilizator: civilizarea fiinţei, îmblânzirea sufle­tului, a demonilor dinlăuntru, împărtăşind soarta lui Iov pe care Dumnezeu „l-a aşteptat aproape un mileniu să crească în credinţă”, să stea alături de El pe prispa cerului. Poezia lui Marcel Miron es­te, în chip esenţial, una religioasă, reîncărcând cuvântul cu sacralitatea bobului de muştar al credinţei, într-un pelerinaj pe cărarea anevoioasă înspre sinele mai profund, căutat, în toate cărţile, în „cuibul de vulturi” de pe Muntele Athos, cu Mănăstirea Simonos Petra, peştera Sfântului Athanasie şi biserica Vatopedului: „După o mie de ani/ de păşit peste/ marmura albă/ s-a vălurit/ ca apele zbuciuma­te ale Mării Vieţii/ împietrite/ cărare vie/ în ape mişcătoare/ pen­tru noul Israel./ Pragul ros neuniform/ păstrează în el/ miile de urme/ ale paşilor desculţi/ picioarelor învelite în papuci de pâslă/ sandale/ ori bocanci cu ţinte./ Pragul bisericii Vatopedului/ ca o fiinţă vie/ păstrează amprentele/ tuturor paşilor/ trecuţi prin cărarea dintre/ apele înţepenite/ la porunca creatorului./ Crâmpeiul de marmură de Pentelic/ pragul/ aşezat aici de împăraţii Bizanţului/ re­naşte în inima mea/ zbuciumul trecătorilor înspăimântaţi/ de pe fun­dul tainic/ al Mării Roşii” (Pragul).

Pelerinul pe calea albastră scrie, în „Spre orizonturi albastre”, despre drumul care pleacă din locul unde se trăieşte murind spre acela unde se moare trăind, căutând izbăvirea în orizontul vieţii de după moarte, deschis - cu moartea pe moarte călcând - de Iisus, la Jertfa şi Învierea Sa; iată: „Prăfuit/ cu sufletul veşted/ pe lângă prispele moarte/ trec/ în căutarea Ta!/ Fără elan/ am plecat de acasă/ unde trăiam murind./ Acum/ pe cărări străine/ Te caut/ să mor trăind” (Pelerin). În acest pelerinaj, Athos nu e o ţintă, locul ultimului popas, ci doar etapa, pragul de unde fiinţei, ca unui alt Moise, i se arată Tărâmul Făgăduinţei, iar călătoria spre muntele sfânt e asemeni drumului în pustie spre „noul Israel”, către „lumina conturului etern”, ieşind din „întunericul golului din noi”, identificându-se în ceea ce aş numi portretul-ro­bot al monahului athonit: „Tezaure agăţate la cingători/ metanii su­nătoare/ aspide care muşcă buricele degetelor/ la fiecare respiraţie./ Resuscitare a clipelor fără viaţă/ cu respiraţia/ gură la gură/ inspiră timpul pierdut/ expiră semnele nemuririi./ Cuvintele pali­de/ prezente în dicţionare/ prind viaţă./ Ca nişte copii şturlubatici/ urcă pe boabele uscate/ ale rozariului/ baia sufletului/ în sim­fonia cântată/ de monahii/ Muntelui Athos./ Cu voci blânde/ legăna­te de spaime/ în genunchi/ în picioare/ întinşi pe laviţe de piatră / prin tufe/ peşteri umede/ răstigniţi pe cruci/ agăţaţi de pereţi/ ca liliecii de plafoanele întunecoase/ scuturând metaniile uscate/ cozi ale şerpilor cu clopoţei/ la unison/ cântă tragica simfonie/ Kirie eleison!” (Simfonie athonită); aici, în „tragica simfonie” cântată de monahii athoniţi, pelerinul spre orizonturi albastre descoperă cărarea care e, iată, în inima sa şi în rugăciunea care se împlineşte spre lăuntrul fiinţei sale: „mă rog pe dinafară/ spre înlăuntrul meu”, scrie poetul în „Respiraţie prin creier”.

Călătorul spre Emaus, într-o falangă a pelerinilor mergând „spre o nouă putere”, încearcă, mai întâi, să desluşească rosturile pelerinajului său în „arhaismele (care) ne oxigenează/ cu tainele cele mai tăinuite/ sub caldarâmul cotidian”, în învăţăturile celor vechi, adică, în investirea cu har a lui Eleazar de către tatăl său, Aaron, la rugul din Sinai, cu focul care nu mistuie, cum se va fi arătat El lui Moise, căpătând câteva grăunţe de mană, „hrana anticilor evrei/ din pustiul Arabiei”; luând din cuvântul şi pildele celor din vechime, pelerinul se desăvârşeşte în învăţătura Noului Testament, căzând în sine înspre sinele mai profund, către o „cataractă a luminii”, în biserica din suflet şi din aceea zidită pentru mântuirea lui: „Poemul duminicii este Biserica/ ea are mii de braţe/ mii de picioare/ mii de capete/ mii de ochi/ mii de urechi/ mii de inimi/ mii de guri/ dar numai un suflet./ Aici/ apa moartă/ învie/ pâinea sângerândă/ vindecă rănile noastre deschise/ iar morţii zâmbesc./ Toţi oamenii morţi/ aduşi aici/ trăiesc etern/ iar noi cei vii/ omorâm morţile noastre./ Cu moartea Lui/ pes­te toată moartea noastră/ păşim renăscuţi/ spre cuiburile/ de sub streaşina Tabernacolului” (Poem etern). „Spre orizonturi albastre” e un reper important de pe calea niciodată încheiată a pelerinului ca­re caută prispa cerului, locul unde se moare trăind.