Andrzej Zaniewski – Sobolanul

Ne gandim ca dramele existentiale, impreuna cu nazuintele, framantarile, temerile, disperarea, sunt apanajul umanitatii si nicaieri nu si-ar putea gasi o forma mai nobila decat in inima noastra mandra. Nicaieri, intr-o alta carcasa de carne, inima nu bate la fel de intens si la fel de dureros ca in pieptul omului, atunci cand se desprinde de caldura si blandetea mamei, cand simte prima data ostilitatea semenilor sau cand este cel mai aproape de moarte.

In cartea sa, Sobolanul, Andrzej Zaniewski doreste sa dezgoleasca aceste mituri de straturile de matase in care avem tendinta sa ne invaluim conditia tragica, pana cand ajunge la acel sambure vital care ne conecteaza cu tot ce ne inconjoara- natura noastra biologica.

Atrasi intr-o capcana, ne imaginam ca acest mic roman este despre… sobolani. Evident, ne asteptam sa fie ceva deosebit, pentru ca altfel nu s-ar fi aflat intr-o colectie a editurii Nemira, asa ca incepem sa citim, sa facem cunostinta cu Sobolanul, care ne va purta in calatoria vietii sale. Suntem alaturi de el cand se naste, cand abia amusina lumea din jurul sau, cu mirare si in acelasi timp cu teama, cand gusta prima data din laptele dulce si hranitor al mamei, cand incearca tot mai mult sa afle sursa acelei lumini pe care abia o dibuieste in spatele pleoapelor rozalii, inca nedeschise, in fine, suntem partasi la cea mai mare descoperire a lui… descoperirea de sine. Primii pasi, primele expeditii, primul contact cu realitatea. O realitate care pe parcurs ce se deruleaza, pastrand acelasi tempou narativ sprinten si alert (ca pasii saltareti ai unui sobolanel), aceeasi candoare, sugerata de diminutivele cu care obisnuim sa (ne) alintam, isi dezvaluie si celalalt chip, incepe sa exerseze si alta voce, mai grava, sumbra, care ne infioara si ingrozeste.

Dincolo de boticuri frematande, de pui abia nascuti, de piei roz si pufuri gri, de codite lungi si labute agile, exista foame, furie si frica, exista lupte si scene socante, in care mame isi devoreaza puii, semenii se urmaresc si se vaneaza intre ei, sobolani ataca si ucid  oameni pentru a se hrani, iar oameni ucid sobolani (la un moment dat, din acelasi motiv).

Treptat, asigurandu-se ca suntem tot mai prinsi de aventura eroului (care se decide sa-si abandoneze cuibul si sa cutreiere orasele- un fel de independenta fata de societatea sobolaneasca, ghidata dupa reguli stricte), autorul incepe sa se joace, sugerand prin schimbarea aparent aleatorie a instantelor narative ca Sobolanul am fi de fapt noi. Ce grozavie! Sa citesti o carte in care esti momit sa fii martorul reprezentant al umanitatii (cand oripilat, cand induiosat- dar mereu superior), si in acelasi timp personajul insusi (nimeni altul decat un sobolan), prins in valtoarea unor situatii limita! Efectul este maxim (apare o senzatie bizara ca si cand ai fi prins intr-un joc, in care poti schimba perspectivele dupa bunul plac), sporind constientizarea metaforei din spatele acestei povesti, pentru ca ea este doar un pretext pentru a spune povestea nespusa a umanitatii, departe de maretia si grandoarea ei. Pentru ca, in esenta, nu suntem atat de diferiti de lumea animala pe care dorim sa o dominam, si nici aceasta lume animala nu este atat de diferita de a noastra…

Captivi in trupul Sobolanului, cand ascunsi temeinic prin vreo crapatura din pardoseala sau in vreun ungher de camera, cu inima batand napraznic sa nu ne descopere vreun dusman, cand strabatand tuneluri si pivnite, cand imbarcandu-ne pe vapoare, in cautarea orasului ce ne va adaposti si hrani, privim cu teroare orice contact cu oamenii, considerandu-i cel mai mari si aprigi dusmani. Pitulati in intuneric, cu ochii mari si vigilenti, cu mustatile incordate, le urmarim fiecare miscare, fiecare gest, tresarim speriati la auzul vocii lor ciudate, care ne produce o stare puternica de iritare, vanand momentul in care sa o zbughim departe, cat mai departe de ei, de umbra si mirosul lor. Si cu toate acestea, intalnirea noastra nu este intamplatoare, pentru ca toate siretlicurile gasite de oameni pentru a ne vana si omora, ne-au facut in timp sa ne dezvotalm simturi din ce in ce mai fine, sa fim din ce in ce mai inteligenti si mai usor adaptabili la orice schimbare. In final, cruzimea lor ne-a ajutat sa supravietuim.

Dupa multa vorbaraie (cenzurata din plin ca sa nu stric total placerea lecturii), nu pot sa spun decat ca este o carte ce nu trebuie evitata- chiar daca subiectul nu este inedit- care va va surprinde placut atat prin stilul coerent si lucid, cat si prin micile pastile filosofice, care fac sa merite aceasta experienta literara.

Sursa: http://nemirabooks.ro