Angelo Mitchievici, Cinema, prefata de Paul Cernat, Editura Polirom, 2009, 362 pagini, 30 lei

Cand am vazut anuntat volumul Cinema de Angelo Mitchievici m-am speriat, crezand ca urmeaza un volum din cronicile de film pe care Mitchievici le tot publica, din pacate, de doi ani incoace, fara semne vizibile ca s-ar fi plictisit sa joace in ligile inferioare ale genului. Din fericire, a urmat un volum de povestiri. Prozatorul Mitchievici – iata un subiect care ma interesa. Cand a publicat in 2004, impreuna cu Paul Cernat, Ion Manolescu si Ioan Stanomir, volumul O lume disparuta, contributia lui Mitchievici imi placuse mult; scrisem despre ea ca despre un „aproape-roman” „cu impactul literar cel mai puternic” dintre cele patru, si care „ar fi putut aparea chiar intr-un volum separat”.

Nu cunosc motivele pentru care Mitchievici si-a amanat pana acum debutul propriu-zis de prozator, cu un volum de autor. Din prefata magulitoare a lui Paul Cernat aflu ca „proaspat transferat pe la mijlocul anilor 90 de la Craiova la Universitatea bucuresteana, tanarul cu nume de poet romantic polonea avea deja doua caiete cu naratiuni fantaste, manieriste, exotie si simbolice”. Dar daca tot a amanat atat, de ce a ales sa scoata acest volum, in care intra cateva texte evident de tinerete, ca sa nu spun de incepator?

Comparatii de voie

„Cinema”, de pilda, textul care deschide volumul, este o catastrofa in sensul cel mai elementar – acela al stilului. In primul rand, mizeaza pe stilul indirect liber si nu stie sa-l faca; il foloseste, cum fac incepatorii, pentru a nu fi nevoit sa produca dialoguri si naratiune (lucruri mai greu de falsificat). Dar ce se castiga se castiga doar la aparente, pentru ca stilul indirect liber , facut cum trebuie, cere o meserie mai performanta decat pare laborantilor (singurul lui avantaj e ca produce relativ usor o aparenta de literatura). In al doilea rand, are o obsesie deplorabila pentru comparatii. Comparatiile la Mitchievici nu doar ca sunt la fel de frecvente ca stafidele intr-o punga de stafide, dar au si naravul de a fi stangace, ridicole sau chiar prostesti. Numarati comparatiile din urmatorul paragraf : „In spatele lui femeile de serviciu chicoteau in halatele lor albastre, cu maturile ca niste arme sprijinite pe coapsele voinice intr-un fel de „pe loc repaus!” prelungit aproape toata ziua. De la toaleta tasnea zgomotul sfasietor al apei, de parca cineva se agatase de lantul hidroforului ca de franghia unui clopot si executa balansuri lungi. Unul dintre W.C.-uri se stricase si refulase de cateva ori. De fiecare data cand chemau un specialist de a I.G.O., se infiinta un fel de maimuta in halat albastru, convingator de murdar, care se foia neputincioasa, incercand sa monteze ceva. Dar pe el nu-l interesau cu adevarat toate astea, nici femeile ca niste molii ghifuite frecandu-si fericite cozile maturilor.” (subl. mele, M.I. – p. 12)

De fapt, in timp ce citeam „Cinema” unul dintre hobby-urile mele a fost vanarea comparatiilor. N-am sa vi le povestesc pe toate, desi ar merita: ma multumesc sa reproduc doua dintre ele, culese din „Gradini suspendate”.

In prima, Mitchievici reuseste performanta de a compara apa de la robinet, in doua fraze succesive, si cu sangele dintr-o vena, si cu sangele dintr-o artera: nu doar fantezie limitata, ci si deficit de atentie:„Urma apa ruginoasa, sangerie, care tasnea ca dintr-o vena sparta. O lasau sa curga ca sa se curete teava, asa spunea mama, in improscaturi de artera sfasiata se golea de substanta care-l tinuse in viata, pana ce lichidul de curatea, se limpezea.” (p. 81).

In a doua, elementul cu care se compara este redundant fata de elementul comparat: „Strada era aproape pustie, un abur se ridica din caldaram ca o rasuflare din traheea unor guri de canalizare” (p. 86). Dar gurile de canalizare fac parte din caldaram: e ca si cum ai spune „Masina scotea fum ca o teava de esapament”.

Deficitul de atentie de care vorbeam mai sus este mai simptomatic decat s-ar parea. Prea adesea, Mitchievici nu gandeste textul pe care il scrie, ci se multumeste sa scrie. Foloseste cuvintele nu in datele lor referentiale, ci pentru datele lor exterioare, eufonice. In sapte din cele zece texte cate contine volumul, el lasa impresia de pastisa; nici nu este relevanta sursa, ci lipsa unui centru al autorului. Ca autor, Mitchievici nu detine controlul, desi ca scriitor el este deosebit de activ. E prins in fantasma de a fi scriitor, dar nu e suficient de cool pntru a o infrunta.

Fioriturile trebuie sa pastreze contactul cu baza prozei, alfel se transforma in manea ionelteodoriana, unde doua pagini de sirop fara istorie nu te lamuresc daca eroina a scris un ravas sau a facut siesta.

O trecere in revista

„Cinema” este un text de incepator, o pasta a carei grija principala e sa arate bine, dar granulata de erori. La fel „In arsita ploii”. „Gradini suspendate” este mai buna, macar in planul retrospectiv al lui Pasaroiu; dar pe ansambu e sufocata de pretiozitatea statica si emfatica, de poza cautata, a planului cu Laura. In „Corpurile sunt frumoase” primul lucru care trebuie apreciat e tehnica fara repros in care se trece din stilul indirect liber al unuia dintre cei doi parteneri de discutie in stilul indirect liber al celuilalt: totul facut foarte fin, intr-un stil care il reabiliteaza pe Mitchievici pentru tot pasatul dinainte (vorbesc dpdv tehnic; povestea nu-i grozava pentru ca faza centrala, cu dama bine in capot, e mai mult fantezie de doispe noaptea decat ceva credibil – bate de altfel catre doctorita oftalmologica din „Viata ca o prada” a lui Preda; iar moartea ei atat de melodramatica nu amelioreaza catusi de putin lucrurile). „Marlboro Country” e o pastisa scrisa de un tip care a vazut Nascuti asasini si vrea si el: pur decorativ, fara subsol sau feeling. „In cealalta parte a orasului” e in sfarsit un text bun: are poveste, are constructie si e scrisa curat. O poveste buna (pe o tema nu neaparat originala) ar putea fi „Dragostea va incepe maine”: dar Mitchievici devine iar pretios (cu rezultatul ca textul devine diabetic). A doua povestire buna a volumului este „Masina de amintiri”: am in vedere in special partea cu frizeria lui Seferis, care regreseaza pe masura ce eroul revine in trecut. „Alergatorii”, pe o tema in stilul lui Buzzati, nu mi-a placut: e fumata, previzibila etc. In fine, al treilea text bun al volumului, „Niste gandaci”, este chiar excelent: el etaleaza un Mitchievici atipic fata de linia volumului, adica un Mitchievici mai exterior si mai detasat de propria-i fictiune. Cred ca ar trebui sa lucreze in directia asta mai cinica, temperandu-si afectiunea pentru fictiunea de identificare – in care ii place sa-si proiecteze narcisist sentimentalitatea.

Concluzii? Cel mai bun lucru care se poate spune despre „Cinema” este „interesant”: ceea ce este mai mult o scuza decat un compliment. Mitchievici si-a format deja un stil (escapist, calofil – inclusiv in alegerea unor subiecte „rafinate”, blurate, nediurne, „speciale”, fantastice, dezirand elaborare narativa dar arborand dizabilitate stilistica, monocromie sentimentala si sentimentalitate netransferata), poate chiar o maniera, in care pare sa se simta bine; ramane de vazut cum va evolua si daca va putea redeschide fracturile sudate rau. Talentul lui e acum necizelat si inca necritic (in sensul de autocritic). Dar pariez pe el, fara curiozitate.

 

Sursa: http://revistacultura.ro