Bianca Burţa-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011

review de COSMIN BORZA

Aproape mereu tânără şi ferice, cultura română s-a raportat preponderent adolescentin la cele mai influente direcţii artistico-literare sau critico-teoretice occidentale. Ceea ce alţii experimentează cu mult (ori destul) timp înainte stârneşte, la noi, fiorul noutăţii absolute. De asemenea, o efervescenţă plină de candoare faţă de inovaţiile de tot felul şi de toată mâna generează trecerea fără tensiuni insurmontabile de la o paradigmă ori metodologie la alta. Consecinţele unei atare poziţionări sunt, bineînţeles, negative, aşa explicându-se – în viziunea multor exegeţi – reiterarea constantă a complexelor naţionale („începutul perpetuu”, „formele fără fond”, „retardul mentalitar-ideologic-literar”, impulsurile „protocroniste” etc.). Prea puţin au fost evidenţiate, în schimb, avantajele doar aparent paradoxale caracteristice „tinereţii” culturale. Căci, configurate în siajul orientărilor străine, abordările autohtone au putut evita – uneori – excesele, aporiile şi gafele acestora. Unul dintre exemplele simptomatice în acest sens e oferit, cred, de aşa-numitul „feminism” românesc. Cu excepţia accidentelor de parcurs (de pildă, anatemizarea faptului că Anei nu i s-a cerut părerea când a fost zidită de Manole ori minimalizarea creaţiilor estetice din cauza misoginiei autorilor), studiile de acest tip s-au remarcat printr-un echilibru analitic poate nescontat. Iar impactul respectivului set de bune practici asupra cercetărilor de critică literară nu s-a lăsat mult aşteptat, chiar în 2011 publicându-se cel mai valoros demers (legitimat – măcar ca premisă – de la principiile feminismului) de recitire a literaturii feminine române – volumul Biancăi Burţa-Cernat, „Fotografie de grup cu scriitoare. Proza feminină interbelică”.

Femei fără însuşiri

Primul mare merit al acestei cărţi este de natură conceptuală. În doar douăsprezece pagini şi jumătate (câte însumează secţiunea de început şi cea de final), exegeta reuşeşte să delimiteze un cadru interpretativ pe cât de nuanţat, pe atât de substanţial şi de convingător, dezvoltat fie palimpsestic, fie iterativ pe parcursul studiilor de caz. Perspectiva „feministă” asumată de Bianca Burţa-Cernat se conturează mai ales printr-o serie de negaţii, de vreme ce atât formaţia de filolog cât şi expertiza de critic şi istoric literar (dovedită prin adeseori remarcabilele sale cronici, eseuri şi studii critice) o determină să îşi fundamenteze judecăţile pe baza criteriilor cultural-estetice, iar nu biologico-sexiste.

Astfel, în răspăr faţă de conceptualizările aşa-zis canonice (în fapt, şablonarde şi excesiv manipulate ideologic), autoarea contestă „feminismul diferenţei”, „enclavizarea” discriminatorie tocmai în raport cu identitatea feminină: „Orice ar spune adepţii feminismului diferenţei, pentru care esteticul este o noţiune «tare», «masculină», componentă a unui sistem cultural patriarhal, «falologocentric», valoarea estetică nu suportă discriminări de «gen». Ne pândeşte o primejdie considerabilă dacă, analizând literatura scrisă de femei, persistăm în a afirma că diferenţa ar atârna mai greu în balanţă decât asemănarea. Primejdia este enclavizarea. Și e cu atât mai mare cu cât teoriile anumitor feministe despre legitimarea prin diferenţă converg cu presupoziţiile misogine privind caracterul specific al literaturii femeilor în raport cu literatura propriu-zisă”.

Nu e deci de mirare că, în viziunea Biancăi Burţa-Cernat, majoritatea scriitoarelor îşi ratează proiectele literare atunci când figurările feminităţii suferă tocmai de prea multă „feminitate” tipologică. Exaltarea maternităţii protectoare, disponibilitatea compasională ori contemplativă, fetişizarea vulnerabilităţii şi gingăşiei, implicarea puseelor moraliste, afirmarea dezinteresului pentru problemele sociale şi metafizice reprezintă – constată autoarea după ce parcurge un corpus consistent de proze – tot atâtea căi de „obiectivizare” artificioasă a feminităţii şi, implicit, de subminare a oricărei valori estetice.

Astfel ia naştere marele paradox al literaturii scrise de femei înaintea şi în timpul perioadei interbelice. Cu toate că până şi un „nostalgic al patriarhatului” ca G. Ibrăileanu ajunge să proclame necesitatea capitală a „emancipării” (inclusiv artistice a) femeii (ca semn al modernizării ţării), multe scriitoare îşi afirmă literar identitatea prin asumarea unei feminităţi doldora de clişee. În consecinţă, misoginia făţişă sau prejudecăţile sexiste ale unor critici de prim-plan ca G. Călinescu, Șerban Cioculescu, Eugen Ionescu etc. găsesc suficient spaţiu scriptural de manifestare. Articolele acestora dedicate „prozelor feminine” sunt veritabile paturi ale lui Procust care amputează tot ceea ce tinde să pericliteze „non-trăsăturile” de gen. Chipurile scriitoarelor intră într-un proces de lifting doar aparent estetic întru dobândirea anonimităţii liniştitoare pentru bărbaţi: rezultate ale „purei spontaneităţi”, creaţiile femeilor ar respinge „rigoarea, celebralitatea, elaborarea sau interesul pentru abstract”; exclusiv „sentimentale” şi strict „contemplative”, proiectele lor literare ar fi „reticente faţă de reflexivitate” şi „lipsite de apetit pentru eveniment, pentru dinamism – pentru proza bine articulată epic – şi totodată pentru anumite semnificaţii majore”.

„Pentru artist, femeia nu-i femeie”

Astfel se justifică mişcarea în doi paşi iniţiată inspirat de Bianca Burţa-Cernat în cadrul studiilor de caz care le au ca protagoniste pe cele mai importante scriitoare române interbelice: Hortensia Papadat-Bengescu, Ticu Archip, Sanda Movilă, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu, Cella Serghi, Ioana Postelnicu, Sorana Gurian. Tuturor li se configurează – ca preambul la analiza critică a creaţiei epice – câte un portret spiritual, dar şi fizic, care de care mai expresiv. Apelând la informaţii (unele de o cuceritoare savoare anecdotică, altele de mare relevanţă sociologică şi mentalitară) din corespondenţa intimă, din cărţile de memorialistică şi de interviuri, din articolele publicistice ale vremii, din însemnările (mai mult sau mai puţin critice) ale lui Lovinescu (căci mai toate aceste scriitoare au participat fervent la cenaclul „Sburătorul”), autoarea „Fotografiei de grup cu scriitoare uitate” pare a miza călinescian pe transformarea prozatoarelor în personaje memorabile. Prin urmare, până să ajungă la decelarea luminilor şi umbrelor din scrierile acestora, cititorii ar fi „cuceriţi” de siluetele captivante ale eroinelor. O atare strategie se dovedeşte, totuşi, străină de scopurile cărţii Biancăi Burţa-Cernat. Povestea evoluţiei artistice a fiecărei scriitoare rămâne, într-adevăr, intrigantă, însă tipologiile feminine impuse astfel nu reuşesc să surmonteze prejudecăţile (machiste ori nu) ce însoţesc participarea femeilor la viaţa culturală: interesul pentru artă se naşte din bovarism ori din plictis, din nemulţumirea faţă de existenţa casnică, preocupările estetice devoalează ambiţii de parvenire socială, strădaniile scriitoriceşti sunt asezonate cu veritabile ritualuri erotice etc.

Abia ipostazierile literare ale feminităţii conduc la cucerirea unei identităţii autentice şi, direct proporţional cu reuşita primului demers, la creaţii literare consistente valoric. Revolta „faţă de condiţia feminină constrângătoare, faţă de autoritatea (resimiţită ca ilegitimă a) familiei, faţă de o alteritate (masculină) opresivă” are ca efect literar înscenarea din ce în ce mai variată şi mai complexă a unor demersuri de autodefinire, autocunoaştere şi autoanaliză lucidă. Deşi nu întotdeauna conştiente de mecanismele creatoare la care apelează, prozatoarele analizate de Bianca Burţa-Cernat acced la cele mai subtile şi fine tehnici de analiză a interiorităţii ori a inconştientului, la plurifaţetate radiografieri ale devenirii sufleteşti, la coborâri halucinatorii în „irealităţi imediate”, până la investigarea neliniştilor metafizice ori a spaţiilor abisale, adică la strategii şi problematici narative perfect sincrone deceniilor trei şi patru ale secolului trecut.

Nu doar acuta „conştiinţă a corporalităţii”, ipostazierile „mamei rele” şi ale „păpuşii”, deconstrucţia „masculinităţii triumfătoare” ori inedita autoreferenţialitate din prozele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt interpretate/contextualizate cu incisivitate şi acurateţe conceptuală ori stilistică de exegeta bucureşteană, dar analize substanţiale vizează şi operele „minimalistei” Ticu Archip (reticentă şi chiar subversivă în raport cu pretenţia autenticistă a automărturisirii), evazionistei blecheriene Sanda Movilă (obsedată de „situaţii limită”, de „cazuri deviante”, de laturile coşmareşti ale realităţii), existenţialistei şi dostoievskienei Henriette Yvonne Stahl (fină analistă a dimensiunii spirituale, metafizice, postulate de confruntarea cu „golul, durerea, singurătatea, moartea”), „trăiristei” Lucia Demetrius (individualizată prin refuzul de a narativiza camilpetrescian stările de conştiinţă, preferând introspecţia „poetică”), nu mai puţin existenţialistei, dar şi finei portretiste de medii şi mentalităţi Cella Serghi etc.

Retuşări fără feminism

Deloc lipsit de obstacole a fost acest tur de forţă critico-istoric (căruia i-au fost dedicaţi 10 ani de cercetare, după cum se specifică într-o notă) întreprins de Bianca Burţa-Cernat. Pentru cititorul secolului XXI, unele proze propuse spre relectură şi revizuire estetică în „Fotografie de grup…” pot fi considerate adevărate revelaţii artistice, constituind motivaţii suficiente pentru o rescriere a canonului prozei româneşti interbelice. Foarte echilibrată şi scrupuloasă în aşezarea accentelor analitice şi în stabilirea valorii estetice, autoarea (transformând aproape în laitmotiv teama de a nu fi considerată o feministă exaltată) infirmă validitatea unui atare deziderat, probabil spre dezamăgirea revizioniştilor de carieră dar, cu siguranţă, spre binele proiectului său recuperator.

Puţinele scăderi ale calităţii cărţii Biancăi Burţa-Cernat sunt de regăsit în acele fragmente în care stabilirea locului şi rolului jucat de o scriitoare sau alta în evoluţia prozei autohtone este construită prin raportări delimitative faţă de orientările „canonice”. De pildă, Titu Archip ar realiza – spre deosebire de Camil Petrescu – că literatura se defineşte ca „domeniu al «propunerilor de realitate», nu al realităţii înseşi”. Însă, pentru a susţine mult mai restrictiva teză a proclamării unui singur „eu” „ca instanţă absolutistă” căruia „Autorul îi poate atribui orice conţinut sufletesc şi orice biografie”, invocat este autorul studiului „Noua structură…”, iar nu cel al romanului „Patul lui Procust”. Tot astfel, mult prea încrezătoare se arată exegeta în puterea intuiţiei (tipic feminine? ar fi întrebarea logică) de a impune formule epice de strictă contemporaneitate. „Intuiţia unui mod de a descrie lumea”, iar nu „conştiinţa teoretică” devine justificarea preferată (repetată de la o vreme supărător) a inovaţiilor epice şi în cazul lui Titu Archip, şi al Sandei Movilă, şi al Anişoarei Odeanu, şi al Cellei Serghi.

Impunând cu mult echilibru, doar parţial şi punctual, retuşarea fotografiei de grup (în afara discriminărilor de gen) a prozei interbelice româneşti, studiul Biancăi Burţa-Cernat consacră, pe deplin, un critic literar de anvergură.

Sursa: http://revistacultura.ro