Biserica de piatră din Sântămărie-Orlea

Pe 15 aprilie 1447, Ioan de Hunedoara, administratorul bunurilor coroanei ungare, a dăruit localitatea Sântămărie-Orlea familiei ortodoxe Cândea. În acest mod, fosta biserică catolică a devenit capela de curte a stăpânilor ortodocşi.

Tot în judeţul Hunedoara, la câţiva kilometri sud de Haţeg, se află încă un monument religios de reală importanţă istorică şi culturală: biserica de piatră din Sântămărie-Orlea, ctitorită, după toate probabilităţile, în secolul al XIII-lea.

Ea este legată, în îndelungata-i istorie, şi de numele uneia dintre cele mai cunoscute familii de nobili români transilvăneni din Evul Mediu: Cândeştii. Cei care aveau să devină, la finele secolului al XV-lea, prin maghiarizare, familia Kendeffy.

Cunoscuţi sub numele de cnezi, nobilii transilvăneni români de religie ortodoxă au fost nevoiţi, cu vremea, să treacă la catolicism, îmbrăţişând religia regalităţii maghiare şi, implicit, putând beneficia, astfel, de privilegiile oferite nobililor de către regalitate. Altfel, fără a adopta religia stăpânirii politice a ţării, şi-ar fi pierdut proprietăţile şi statutul social privilegiat, în baza principiului valabil în toată Europa de Vest, în Evul Mediu: ”Cuius regio, eius religio.” („Al cui este teritoriul, a aceluia este religia.”) În virtutea acestui principiu şi-au pierdut românii transilvăneni reprezentanţii nobili, singurii care i-ar fi putut reprezenta şi politic, le-ar fi putut apăra interesele în Dietă, instituţia medievală similară Parlamentului actual. În secolul al XVI-lea, după Reformă, păturile nobililor de toate etniile (maghiari, secui şi saşi) din Transilvania s-au zbătut pentru interesele lor, ale etniilor lor; nobili români nemaiexistând, nimeni nu a apărat şi interesele românilor transilvăneni. Aşa se face că, la finele secolului al XVI-lea, în Transilvania erau patru confesiuni recunoscute legal, prin hotărâri ale Dietelor: Catolicismul, Luteranismul, Calvinismul şi Unitarianismul; şi existau trei naţiuni privilegiate: ungurii, secuii şi saşii. Românii ortodocşi, deşi majoritari ca număr şi aflaţi la ei acasă, în ţara lor, nu mai aveau reprezentanţi în rândul nobilimii; nu a luptat nimeni pentru ei, în întrunirile Dietelor, să le fie recunoscute drepturile religioase şi politice. Au ajuns iobagi fără drepturi, în ţara lor, situaţia înrăutăţindu-li-se de la un secol la altul, sub diverse stăpâniri politice, fiecare cu alte interese. Stare de lucruri care s-a schimbat abia în secolul al XIX-lea, după 1864, anul în care a fost promulgată la Pesta legea recunoaşterii confesiunii ortodoxe în Transilvania, graţie strădaniilor şi jertfei unui mitropolit transilvănean prea puţin cinstit de către românii de astăzi: Mitropolitul Andrei Şaguna.

Familia Cândea a construit, la începutul secolului al XIV-lea, Cetatea Colţ, în formă de stea, pe un vârf la intrarea în defileul Râuşorului, în apropiere de Haţeg. „Castelul din Carpaţi” al lui Jules Verne se presupune a fi fost inspirat tocmai de Cetatea Colţ. În zona ei, cnezii Cândea au ctitorit, tot în secolul al XIV-lea, şi biserici ortodoxe, una la Râu de Mori, alta la Suseni, astăzi biserica Mânăstirii Colţ.

Povestea lăcaşului de cult
Către finele secolului al XV-lea, stăpânii români de la Cetatea Colţ s-au maghiarizat, schimbându-şi numele de familie în Kendeffy, şi îmbrăţişând confesiunea catolică.

Pentru numeroasele lor fapte de vitejie, cnezii Cândea fuseseră în mod repetat răsplătiţi de către regalitatea maghiară, acordându-li-se diverse proprietăţi. Pe 15 aprilie 1447, Ioan de Hunedoara, administratorul bunurilor coroanei ungare, a dăruit localitatea Sântămărie-Orlea familiei ortodoxe Cândea. În acest mod, fosta biserică catolică a devenit capela de curte a stăpânilor ortodocşi.

Construită, cel mai probabil, în intervalul 1270-1280, în stil romanic târziu, cu influenţe gotice, biserica de la Sântămărie-Orlea se pare că a avut drept ctitori iniţiali nişte catolici, caracteristicile stilistice ale arhitecturii şi prezenţa coloniştilor maghiari în zonă, atestată documentar în acele vremuri, îndreptăţind presupunerea.

Cnezii Cândea au adăugat câte ceva la arhitectură şi pictură, şi au dăruit lăcaşul creştinilor ortodocşi din zonă, cărora le-a servit drept biserică până în anul 1555. Se pare că ortodocşii au adăugat şi un alt hram bisericii, conform icoanei de deasupra intrării, acum dispărute. Acela al Sfintei Treimi.

După Reformă, biserica a fost luată de către calvini, în anul 1559 fiind atestat documentar că acolo slujea deja de patru ani un pastor reformat. Ea aparţine, în prezent, tot cultului reformat.
În interior, se păstrează un ansamblu de picturi murale de o rară valoare, văruite la Reformă, dar descoperite de către restauratori către finele secolului al XIX-lea, deşi nu integral, datorită opoziţiei reprezentanţilor cultului calvin. Se ştie că, la Reformă, toate bisericile preluate de către luterani sau calvini au fost văruite, aceste confesiuni interzicând icoanele, picturile în biserici.

Pictura a fost realizată în trei etape succesive, prima imediat după construire, a doua începând cu primele decenii ale secolului al XIV-lea, o îmbinare frumoasă a stilurilor bizantin, romano-gotic şi italian. Ultima pictură a fost, cel mai probabil, finanţată chiar de familia Cândea, fiind din secolul al XV-lea, cu vizibile influenţe naive locale.

Pisaniile, înscrisurile care se păstrează pe pereţii bisericii sunt redactate cu caractere latine, chirilice, dar şi gotice.

Pe peretele sudic al naosului bisericii se păstrează, redactată cu caractere gotice, următoarea inscripţie: „Această biserică a fost închinată spre cinstea Fericitei Născătoare, anul Domnului 1311”. Este anul realizării picturii din naos, peste decorul provizoriu iniţial.

Această inscripţie şi biserica de la Sântămărie-Orlea cu toată istoria ei ar putea fi o lecţie pentru omul contemporan. Lecţia despre vremurile când oamenii creau, construiau trainic şi foarte frumos, şi închinau, jertfeau ceva lui Dumnezeu, Maicii Domnului, ori Sfinţilor. Lecţia despre cum istoria are valurile ei, dar ce e val, ca valul trece. În urmă rămân doar pietrele de hotar, cu care oamenii iubitori şi cinstitori de Dumnezeu şi de semeni au marcat istoria, au pus borne întru aducere aminte de ei şi de Dumnezeu.

dr. iur. Maria Mihaela Stan