Biserica evanghelică fortificată din Cincu, judeţul Braşov

În categoria construcţiilor religioase de tip romanic din Transilvania, biserica din localitatea Cincu, odinioară Şinca Mare sau Grossschenk (Hanul Mare) în germană, este considerată cea mai mare bazilică romanică ridicată într-un sat. În plus, ea are particularitatea că este construită pe o colină care coboară abrupt pe trei laturi, astfel încât nu a fost nevoie să fie apărată decât pe latura de vest, celelalte laturi fiind apărate în mod natural, de către relief.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea, primii dintre coloniştii germani sosiţi în sudul Transilvaniei întemeiau, între râurile Hârtibaciu şi Olt, localitatea Cincu Mare, care nu mult după aceea avea să devină Scaunul de Schenk (1329), care avea în componenţa sa 22 de localităţi.

Biserica cu hramul Sfintei Fecioare Maria a fost construită, după toate probabilităţile, în prima jumătate a secolului al XIII-lea, pe o terasă care se înalţă cu circa 20 metri deasupra localităţii actuale. Este o bazilică romanică cu turn clopotniţă deasupra capătului vestic al navei centrale, dar şi cu o soluţie arhitectonică unică pentru Transilvania: două turnuri care flancau la est navele laterale, având în interiorul lor capele, turnuri care au fost însă demolate, în decursul timpului, până la nivelul acoperişului.

Modificarea bazilicii iniţiale şi fortificarea ei, în prima parte a secolului al XVI-lea, au schimbat mult înfăţişarea iniţială a construcţiei, aceasta putând fi reconstituită cu ajutorul indicaţiilor oferite de către materialele de construcţie diferite, la construcţia iniţială fiind folosită piatra de carieră, iar ulterior doar cărămidă. Nava centrală, cu înălţimea de 12 metri, era de două ori mai înaltă decît navele laterale. Navele laterale erau iluminate prin ferestre semicirculare, dintre care s-au păstrat doar două, pe latura sudică. Alte două ferestre erau construite deasupra arcului triumfal, în peretele estic al navei principale, astăzi ele fiind vizibile dar din podul bisericii.

În interiorul bisericii, despărţirea dintre nava principală şi cele laterale s-a realizat prin cinci perechi de stâlpi dreptunghiulari care poartă şase arcade semicirculare. Deasupra celei de-a doua arcade sudice a navei principale se păstrează singura fereastră biforă, de factură romanică. În total, biserica avea un număr de 12 ferestre bifore, corespunzând arcadelor navelor laterale. 11 dintre ele au fost îndepărtate, fie la renovările de factură gotică, de la începutul secolului al XVI-lea, fie în secolul al XVIII-lea, cu ocazia construirii celor două balcoane ale navelor laterale, destinate tineretului. Decoraţiile se încadrează în stilul romanic târziu.

Începutul fortificării bazilicii, la începutul secolului al XVI-lea, poate fi pus în legătură cu o indulgenţă papală, în urma căreia au fost procurate materialele de construcţie necesare. Modificările aduse atunci bisericii romanice iniţiale au fost substanţiale. Tavanul din lemn al navei principale, periculos în contextul perfecţionării armelor de foc, a fost înlocuit cu o boltă în leagăn, cu reţea de nervuri din teracotă. Bolta a fost construită mai jos decât ferestrele romanice, ceea ce a impus construcţia ferestrelor gotice de pe latura sudică. Absida romanică a navei principale a fost dărâmată până la bază, fiind construită una nouă, pentagonală, pe fundaţia celei iniţiale. Corul a fost înzestrat cu o boltă asemănătoare celei a navei principale, şi a fost prevăzut cu o galerie de apărare acoperită, sprijinită pe contraforţi, în partea superioară creându-se arcuri, prin care putea fi turnată apă încinsă sau smoală. În peretele nordic al corului s-a realizat un tabernacol nişă, cu decoraţie gotică târzie.

Pe bolta navei centrale se păstrează o inscripţie datată 1526, cu numele meşterilor de atunci ai bolţilor bisericii.

Tot atunci s-a înălţat şi turnul de vest al navei centrale, cu încă un etaj. El îndeplinea şi funcţia de donjon, având, în total, cinci etaje, şi fiind prevăzut cu două scări interioare, care urcau până la primul etaj, astăzi zidite. Se presupune că portalul vestic a fost atunci zidit, închis, pentru sporirea siguranţei, intrarea în biserică fiind direcţionată pe laturile de sud şi nord. Portalul vestic se păstrează doar fragmentar, fiind descoperit la renovările din 1970. El denotă similitudini cu portalurile romanice ale bisericilor din Cisnădie şi Cisnădioara.

Biserica a avut zid împrejmuitor şi în forma sa iniţială, romanică, însă la începutul secolului al XVI-lea s-a fortificat, fiind construite ziduri de apărare pe două rânduri, prevăzute cu 9 turnuri. Se mai păstrează doar turnul de pe latura sud-vestică, care a îndeplinit rolul de primărie. Fortificaţiile bisericii au fost distruse după anul 1894.

Evoluţia arhitectonică a bisericii evanghelice din Cincu reflectă evoluţia înţelesului spaţiului sacru, în Evul Mediu transilvănean: de la destinaţia iniţială de ”Casa lui Dumnezeu”, sau locul prin excelenţă spiritual, al izbăvirii de duşmanii nevăzuţi şi al întăririi comuniunii omului cu Dumnezeu, clădirea bisericii a devenit, sub presiunea pericolelor războaielor şi a nevoii imperioase de apărare şi protecţie, ”loc de refugiu şi apărare în faţa duşmanilor văzuţi”. Din secolul al XIX-lea, ea şi-a pierdut această din urmă destinaţie, fortificaţiile medievale fiind, la marea majoritate a bisericilor şi burgurilor săseşti, lăsate în paragină, sau chiar distruse. Provocările istorice fără precedent ale secolului al XX-lea - cele două războaie mondiale, deportarea saşilor, comunismul şi apoi exodul saşilor către Vest - au lăsat majoritatea lăcaşurilor de cult atât de falnice odinioară, fără oameni. Secolul al XXI-lea, cel al secularizării galopante, este unul decisiv în păstrarea sau renunţarea la trecutul arhitectonic, cultural şi spiritual frumos, reflectat în sute de construcţii ecleziastice şi civile de pe teritoriul României. Dacă viitorul va mai păstra aceste minunate mărturii ale trecutului, sau totuşi nu, depinde de oamenii prezentului.

Dr. iur. Maria Mihaela Stan