Biserica Învierii, din Ierusalim

Învierea lui Hristos, centrul şi fundamentul credinţei creştine, s-a petrecut în oraşul Ierusalim, în locul marcat, din secolul al IV-lea, de o bazilică distrusă de către arabi şi refăcută apoi la dimensiuni considerabile, în secolul al XII-lea. Între zidurile ei s-au inclus atât locul Răstignirii Domnului - Golgota, cât şi Mormântul unde Cel condamnat şi răstignit pe nedrept a fost aşezat în grabă, şi de unde a treia zi a înviat. În imediata apropiere a Golgotei este şi presupusul loc al îmbălsămării ritualice, după coborârea de pe Cruce, numit Piatra Ungerii. Groapa unde Crucea Domnului a fost aruncată, după Răstignire, se află şi ea în interiorul aceleiaşi Biserici a Învierii.

Locul pe care acum se află Biserica Învierii a fost marcat nu doar de către Patimile, moartea şi Învierea lui Hristos, ci şi de către toate valurile istorice care au trecut de-a lungul timpului peste oraşul Ierusalim, ca şi peste toată ţara Sfântă. După evenimentele Săptămânii Patimilor şi Înviere, Apostolii şi ceilalţi ucenici ai Domnului vor fi cinstit cum se cuvenea acele locuri, celebrând acolo. Însă, din relatările evanghelice ştim că, atunci când Hristos Cel înviat a intrat la apostoli prin uşile încuiate, dovedindu-le astfel autenticitatea Învierii, ei stăteau încuiaţi în casă de frica iudeilor. După învălmăşeala evenimentelor pascale care culminaseră cu vestea mormântului gol, a învierii lui Hristos din Nazaret, atât reprezentanţii religiei iudaice, cât şi cei ai stăpânirii romane era firesc să fi fost îngrijoraţi, să ia măsuri aspre împotriva propagării unei noi credinţe religioase, a tulburării liniştii sociale şi aşa foarte precare, în Ierusalim şi în toate provinciile romane de la periferia Imperiului.

Câtă vreme Creştinismul nu a fost religie recunoscută legal în Imperiul Roman, pe respectivele locuri ale Patimilor şi Înverii nu s-a putut construi vreun edificiu creştin. Ele au fost însă venerate de către creştinii de atunci, care mergeau în pelerinaj la ele. Acest lucru l-a iritat pe Împăratul Hadrian (117-138), cel socotit foarte cult şi chiar unul dintre împăraţii buni ai Romei. Era un mare admirator al culturii greceşti, al Atenei, în special, însă nu îi suporta nici pe evrei, nici pe creştini. De aceea, a distrus, practic, Ierusalimul, în dorinţa de a acoperi toate vestigiile cu relevanţă pentru aceste două mari religii monoteiste, şi l-a reconstruit conform dorinţei, planurilor sale. Pe locul Răstignirii Domnului, Golgota, a hotărât ridicarea unui templu păgân.

După Edictul de toleranţă religioasă de la Milan, din anul 313, Sfânta Elena, mama autorului Edictului - Împăratul Constantin cel Mare - a mers personal la Ierusalim, pentru a vizita şi contribui la repunerea în cuvenita cinstire a Locurilor Sfinte ale creştinilor. Aşa a început construirea, la porunca şi cu sprijinul material al Împăratului Constantin cel Mare, a primei bazilici care includea între zidurile ei locul Răstignirii precum şi Mormântul Domnului. Acea bazilică, o capodoperă a vremii sale, a fost sfinţită în anul 335 de către Patriarhul Ierusalimului Macarie şi toţi episcopii adunaţi la Sinodul din Tyr. Atunci a fost numită Biserica Sfântului Mormânt. Dar Sfântul Mormânt în sine, cu propria sa structură arhitectonică, nu s-a definitivat decât în anul 384, datorită muncii laborioase de îndepărtare a stâncii dimprejurul lui, spre a fi păstrată exclusiv piatra pe care Hristos Domnul a fost înmormântat şi de unde a înviat.

Perioada de glorie a acelei bazilici bizantine impunătoare a durat, însă, scurtă vreme. Căci în anul 614, perşii conduşi de Chosroe au invadat Ierusalimul, au incendiat Sfântul Mormânt şi au furat lemnul Sfintei Cruci. În anul 636, a urmat cucerirea arabă, şi sfârşitul prezenţei bizantine în Ierusalim. Califul Omar a cruţat biserica, garantând libertatea religioasă a creştinilor, însă un cutremur din secolul al IX-lea a afectat-o grav, iar califul Hakim a ordonat distrugerea ei, pe 18 octombrie 1009.
După ce Bizanţul nu a mai putut face prea mult pentru Locurile Sfinte, a fost rândul Romei. Cruciadele din secolele XI-XII au dus şi la refacerea Bisericii Sfântului Mormânt, în stil romanic, din perioada bizantină păstrându-se, până astăzi, rotonda Anastasis, şi alte câteva elemente arhitectonice care nu putuseră fi distruse de către arabi. În secolul al XVI-lea, biserica a fost renovată substanţial de către călugării franciscani, iar după un incendiu devastator din anul 1808, părţile afectate au fost refăcute. Noi distrugeri au fost provocate de cutremurul din 1927. Restaurări de amploare s-au demarat în anul 1959, în urma acordului încheiat de către cele trei confesiuni majoritare acolo: ortodocşii, catolicii şi armenii, culminând cu picturi şi mozaicuri interioare finalizate pentru anul jubiliar 2000.

În decursul istoriei sale zbuciumate, Biserica Învierii a suferit lipsuri şi a primit ajutoare substanţiale de la ţările creştine, pentru a putea fi întreţinută. Între donatorii şi binefăcătorii ei se numără şi ţările Române, prin nenumăratele proprietăţi care au fost gestionate de către comunitatea monahală de la Sfântul Mormânt - aşa numitele locuri închinate sau metoace, prin colecte, precum şi prin donaţiile în bani sau obiecte de valoare ale domnitorilor şi boierilor români. Până astăzi se păstrează pe Golgota, sub Sfântul Altar, discul de aur împodobit cu scene din Drumul Crucii, dăruit Sfântului Mormânt de către domnitorul Şerban Cantacuzino. El acoperă stânca Golgotei.

Astăzi, Biserica Învierii este un conglomerat de altare şi paraclise de diverse confesiuni şi stiluri arhitectonice, de la bizantin, romanic, baroc şi până la modern. Ortodocşii, armenii apostolici, catolicii, copţii, etiopienii şi sirienii ortodocşi o împart conform unui algoritm stabilit prin diverse înţelegeri parafate de-a lungul timpului cu stăpânirile politice ale locului. Îndeosebi în preajma sărbătorilor pascale, valuri de pelerini din culturi diverse o inundă. Rar se întâmplă să fie linişte deplină în această biserică, pe timp de zi. Însă, chiar în atmosfera babilonică a locului, Harul lui Dumnezeu lucrează pregnant, nu puţini fiind cei care recunosc acel „Altceva” care bântuie Biserica Învierii, în special, Ierusalimul şi ţara Sfântă în general. Iar culmea prezenţei pregnante a lui Dumnezeu în Biserica Învierii este Sâmbăta cea Mare ortodoxă, când se desfăşoară ceremonia din vechime păstrată, a primirii Sfintei Lumini. Oricât de sceptic sau raţional ai fi, Lumina Sâmbetei celei Mari te învinge. În această Lumină, tot omul onest rosteşte convins: „Hristos a înviat!”.
Dr. iur. Maria Mihaela Stan