Bogdan Ghiu, Eu(l) artistul.Viata dupa supravietuire (cod de bare pentru viitorul monstruos a artei)

Bogdan Ghiu, Eu(l) artistul. Viata dupa supravietuire (cod de bare pentru viitorul monstruos a artei), Editura Cartea Romaneasca, 2008, 312 pagini, 30 lei 

 

Sa fii luat in serios e un talent. Unii il au in proportii infricosatoare.
Althusser, iata. Cateva pagini memorabile nimerite de Bernard-Henry Lévy il evoca astfel, pe fodul unei perplexitati retrospective („Omul acesta, intelectualul acesta care nu mai citea, nu vorbea, asculta putin si gandea pe tacute, cum a putut el sa exercite o suveranitate atat de exemplara?”): „Althusser era un dascal care nu preda. Un profesor care nu tinea curs. De obicei stiti cum este: un cuvant, nici o cerere, dar in auzul lui Althusser cererea era, cuvantul insa lipsea. Eram mii si mii de althusserieni. Asteptam. Pandeam. Ne pierdeam in nesfarsite speculatii asupra pozitiilor pe care le a lua sau nu. Ne multumeam cu un cuvant. Eram fericiti cu o frantura. Cand, din intamplare, unul dintre noi gasea intr-o revista mai veche un articol de-al lui (de care nu auzisem nici unul) era sarbatoare in targ! Dezmat de fotocopii! Articolul trecea de la unul la altul ca un samizdat! Ne inchinam la el ca la sfintele moaste!” („Aventurile libertatii”, Albatros, 1995, traducere de Dan Ion Nasta).
 

Evident, putine texte mai ajung astazi sa fie citite ca o Cabala. Sa fie luate in serios nu in litera lor (ceea ce e banal), ci in tot arborele lor de latente.
Exista totusi astfel de texte (romanele lui Pynchon, literatura lui Lacan etc). Conceptul pe care il propun ele e unul dificil: ce anume ne face sa zabovim in contingenta cea mai lichida (a pasajului X, Y, Z) cautand codul? Raspunsul e o formula de compromis intre conditionarile construite de diverse comunitati interpretative (nimeni nu incepe Ulise fara sa stie despre ce vorba cu el si cu Joyce) si o forta intrinseca a textului/ autorului (de ce Perec si nu Anatole France?).
 

Exista si reversul: autori si texte care nu ajung sa fie luati in serios: care nu ajung sa prinda realitate.  
E cazul lui Bogdan Ghiu si motivul pentru care am ales sa recenzez nu atat cartea (o carte de eseuri), cat conceptul ei.
 

Bogdan Ghiu e un om inteligent, fara indoiala. Inteligent si up-to-day.
Dar conceptul de autor cu care lucreaza este gresit. 
Conceptul este acela de Mare Autor din sleahta poststructuralistilor.
Nu-i iese.
 

Ce nu intelege, in esenta, Bogdan Ghiu e ca daca incoerentele si mofturile au sens la Deleuze, la un autor minor ele nu au nici macar haz.
Cand intalnesc un astfel de pasaj la Bogdan Ghiu, incep sa rad din principiu: „Ascundere este de fapt +1/-1 (un lucru in plus este un lucru in minus, lucrul pe care-l ascunde), or oamenii vor sa se ascunda dupa modelul 1/0. Ei incearca astfel sa neutralizeze prin ascundere ascunderea insasi, sa elimine (nu sa ascunda) ascunderea, in care adunarea (plusul) ascunde scaderea (minusul). Ei vor sa ascunda ascunderea, sa anuleze ascunderea, si atunci, automat, ascunderea, conform propriei ei legi, trece in opusul ei: se ascunde divulgandu-se. Minus trece in plus. Nu exista semn pentru zero, zero nu este un semn. Oamenii vor sa taca, or, tacerea nu este zero, ci minus: un semn pozitiv care afecteaza existentul. Oamenii vor sa elimine existentul. Zero nu exista. Zero e minus.”
 

Urmariti-i montajul. Nu ideile; doar montajul. Ce falsificare a unui santier!

Dar tocmai esentialul lipseste de acolo: subiectul.
 E o teribila criza de identitate in literatura eseistica a lui Ghiu. Desi scrie despre inventarea ca subiect, tocmai asta este problema lui Ghiu: (inca) nu exista ca subiect autonom. Exista ca rutina mimetica a unui discurs de a se plia in anumite feluri (ca la Foucault, ca la Deleuze etc). Or, lucrul cel mai bun din Foucault nu este aparenta de suprafata. Daca ar trai dupa Foucault, Foucault nu ar mai scrie ca Foucault.
Spus pe scurt, Ghiu e ala care scrie ca aia pe care i-a tradus. Ii imita, pastiseaza, cloneaza.
Ca autor, Ghiu e un subiect-prin-acumulare. Nimic nu este inocent la el. Ghiu, care citeaza mult, citeaza si cand nu citeaza. Este traducator si in literatura originala. Cand spune „eu” suna a ecou. Cand ia cuvantul, da glas unei cacofonii pe care o tine sub control.
Jocurile de cuvinte si cautarea obsesiva a nuantei sunt mai curand o manifestare de infantilism si nesiguranta, decat jocuri de cuvinte si cautare obsesiva a nuantei.  
 

Ce ii reprosez lui Ghiu, in definitiv, poate fi doar o chestiune de stil vestimentar. Exterioara.
Ceea ce e corect. Ghiu isi joaca meciul si il pierde la nivel pur stilistic. Cel mai real la el e stilul, nu ideea. Faze de poet:  ideile lui survin, dar nu supravietuiesc textului: sunt construite poetic, dicteuri ale unei inspiratii care expira odata cu ultimul punct.
 

Codul de bare reprodus pe pagina finala e singurul lucru neserial din carte; singura ei sansa de unicitate. Ar fi fost greu de gasit un sfarsit mai bun. Mai ironic.

 

Sursa: http://revistacultura.ro