Bogdan Suceavă, Noaptea când cineva a murit pentru tine, Polirom, Iaşi, 304 p.

review de ALEX GOLDIŞ

Nu că ar fi neapărat obligatoriu, însă e destul de greu de înţeles de ce scriitorii români din ultimele două decenii n-au prea fost atraşi de transpunerea în ficţiune a Revoluţiei din ’89. Dacă avem destule romane ale tranziţiei, atât în cheie realistă, cât şi în notă ludic-fantastică, în schimb, climaxul emoţional al istoriei recente lipseşte aproape cu desăvârşire din imaginarul prozei de azi. Ce-i drept, la o adică se pot găsi şi explicaţii, de la cele de ordin psihologic până la raţiuni de artă poetică: pe lângă sentimentul legitim că realitatea bate în acest caz ficţiunea şi că o emoţie  atât de intensă – deopotrivă colectivă şi individuală – e aproape imposibil de recreat în laborator, probabil că decisivă a fost reticenţa faţă de modelul grandilocvent-eroic impus, vrând-nevrând, de o asemenea tematică. E posibil ca scriitorii actuali să ocolească subiectul Revoluţiei propriu-zise în măsura în care se tem de literatura proastă la care el s-ar preta. Fără un control sever al tonalităţii, literatura de aventuri şi/sau melodramatică încolţeşte subiectul din toate unghiurile. Dintre puţinele excepţii ale ultimilor ani, trebuie amintite măcar două, la fel de simbolice, însă opuse ca tehnică. În ultimul volum din „Orbitor”, lentilele caricaturale ale lui Mircea Cărtărescu transformă Revoluţia într-o femeie gigantică, violată, pe străzile Bucureştiului, de pitici fesenişti. Din păcate însă scenariul previzibil, satira fără perdea, ironiile cu bătaie scurtă răstoarnă alonja vizionară în curat kitsch. Mai reuşită e, în schimb, reinterpretarea Revoluţiei din romanele lui Radu Aldulescu prin binecunoscutul filtru mizerabilist şi marginal: în „Mirii nemuririi”, actorii principali ai evenimentelor din Decembrie ’89 sunt copiii scăpaţi de la orfelinat într-un acces de furie. În viziunea apocrifă a prozatorului (o mică genealogie a Răului tranziţiei), nu impulsul spre libertate sau avântul democratic, ci semi-sălbăticia, iraţionalul, setea instinctivă de distrugere sunt motoarele care au condus la înlăturarea dictaturii. De observat totuşi că ambele romane surprind turnura istorică doar episodic şi secundar, ca fundal de evoluţie a personajelor.

Butaforia militară

În schimb, prin ultimul său roman, Bogdan Suceavă, cunoscut cititorilor prin „Venea din timpul diez” drept cel mai bun specialist al mitologiilor tranziţiei – în concurenţă doar cu Petru Cimpoeşu – face câţiva paşi înapoi în timp pentru a focaliza în întregime asupra evenimentelor din ’89. Cel puţin în punctul de pornire, „Noaptea când cineva a murit pentru tine” e un tensionat jurnal de campanie în care personajul narator înregistrează, la firul ierbii, întâmplările ce dau consistenţă câtorva ore dintre 25 şi 26 Decembrie. Departe de a înregistra, însă, sec, evenimentele, prozatorul are ştiinţa construcţiei în relief. Întregul efect al romanului rezidă în suprapunerea permanentă dintre instantaneele Revoluţiei, extrem de fierbinţi (cu focurile din Piaţa Universităţii, cu filtrele de trafic, cu baricadările în clădiri), şi întâmplări petrecute cu puţin timp în urmă, în realitatea recent dispărută a unei cazarme comuniste. Le uneşte perspectiva naratorului, fost militar în plutonul cu termen redus, devenit acum student în anul I la Matematică. Cele 300 de pagini descriu odiseea unui tânăr plecat în dimineaţa de 25 Decembrie pentru a participa la şedinţa Ligii Studenţilor şi deviat din drum de cursul mare al istoriei. Ritmul romanului de acţiune, cu imens potenţial senzaţionalist, e încetinit de rememorarea aproape obsesivă a celor doisprezece luni de pregătire militară. În mintea tânărului revoluţionar, fiecare gest actual îşi găseşte ecou într-un eveniment din trecutul apropiat. Soldatul pus acum în slujba Revoluţiei reactivează reflexe ale soldatului pregătit să apere „idealurile” lumii socialiste.

Ceea ce nu-i tocmai bine nici pentru cauza Revoluţiei, nici pentru raportarea individului la ea. Căci stagiul militar din timpul comunismului, aşa cum îl vede Bogdan Suceavă în romanul său, e, prin excelenţă, un spaţiu al arbitrarului şi al simulacrului. Pagini remarcabile, în care umorul negru se amestecă până la indistincţie cu absurdul şi cu burlescul, scrie prozatorul despre „misiunile” la care sunt supuşi viitorii stâlpi ai valorilor ceauşiste. Când nu sunt obligaţi să facă menajul unităţii sau să aducă servicii personale superiorilor (antologice scenele despre curăţarea zăpezii cu un motor de avion, despre repetiţiile pentru participarea la galeria diverselor echipe de fotbal, sau despre curăţenia de la Muzeul Armei), tinerii participă la acţiuni militare butaforice: se mobilizează împotriva unor duşmani nevăzuţi sau îl „protejează” pe Gorbaciov aflat în vizită la Bucureşti fără arme în dotare.

Revoluţionarul fără Revoluţie

De fapt, atât de ingenios suprapune Bogdan Suceavă planurile, încât realitatea cazarmei, activată brusc în mintea tânărului student, tinde să confişte total evenimentele din prezent. Improvizaţia, non-sensul, gesturile inutile, pur propagandistice, domină asupra Revoluţiei „reale” aşa cum dominaseră asupra instrucţiei militare de odinioară. Filtrele din centrul Bucureştiului la care participă nou constituita Ligă a Studenţilor (printr-o hotărâre ad hoc) nu fac decât sporească sentimentul de panică şi să amplifice haosul general. La comanda arbitrară a unui superior, personajul central – căruia nu-i aflăm numele de-a lungul întregului roman – se expune păzind toată noaptea, împreună cu doi foşti camarazi, o fereastră din clădirea Universităţii. Deşi aflat în inima evenimentelor, tânărul nu le poate experimenta pe propria piele: „O participare tardivă la revoluţie, o participare care nu înseamnă nimic. N-am făcut nimic zilele acestea. Doar m-am expus inutil, inutilă carne de tun într-o revoluţie care s-ar fi făcut foarte bine şi fără mine”. Astfel încât cronica angajării totale se transformă, treptat, în mărturia imposibilităţii de a lua parte, propriu-zis, la Revoluţie. Mai mult decât orice, „Noaptea când cineva a murit pentru tine” e romanul deziluziei descoperite în interiorul entuziasmului general. Jurnalul de campanie ce dădea tonul cărţii lui Suceavă cedează în faţa unui adevărat divan al Revoluţiei. În mod semnificativ, scena centrală a romanului nu e slalomul tânărului prin faţa gloanţelor, ci garda inutilă, dar periculoasă, de la Universitate, în care cei trei prieteni dezbat raţiunile superioare ale evenimentelor. Dacă drama centrală a personajului principal e de a „participa” la răsturnarea istorică doar din poziţia de martor, romanul de acţiune devine roman de idei. Cine se înfruntă cu cine din moment ce gloanţele n-au nici destinatari precişi, nici expeditori vizibili? Care sunt forţele favorabile libertăţii şi democraţiei, de vreme ce mai marii armatei nu sunt decât nişte politruci caraghioşi de teapa locotenentului Cojocaru, a maiorului Balcan sau a caporalului Mască, atât de colorat caricaturizaţi de fostul soldat? Nici măcar tipologia eroică nu mai stă în picioare, căci Cristi, prietenul cel mai bun al naratorului, moare şi el stupid, respectând ordinul unui astfel de comandant. Reflecţiile cu adevărat profunde ale lui Bogdan Suceavă vizează, însă, ideea de comunitate. Eşecul participării personajului central la Revoluţie – deşi se află în miezul ei fierbinte – e de regăsit în imposibilitatea identificării totale cu normele unei colectivităţi. „Beat de ideea de a aparţine”, cum se exprimă la un moment dat, tânărul e exclus pe rând atât din grupul militarilor sau al revoluţionarilor activi, cât şi din cel – mai apropiat de vocaţia sa – al matematicienilor. În absenţa „visului comun”, adeziunea „revoluţionarului anonim” devine simplu gest de rătăcire, iar eroismele lui – entuziasme adolescentine, de moment. „Noaptea când cineva a murit pentru tine” propune, aşadar, tipologia paradoxală a revoluţionarului fără Revoluţie.

Păcat doar că tipologia abstractă a romanului tinde să pună în umbră verosimilul psihologic. Preocupat de a ajunge pe scurtătură la Idee, scriitorul-matematician sare etape ale complexităţii caracterologice. Destule personaje, de la Cristi, Faţă sau Tudor (cu care naratorul compune „careul de aşi al nopţilor boeme din cazarmă”), până la Cristina, colega misterioasă întâlnită la Universitate, sunt „umbre” ale personalităţii naratorului, fără psihologie proprie. În ciuda naturii meditative a personajului central, interioritatea acestuia din urmă pare şi ea absentă, cam tezist disputată între aspiraţia abstractă pentru matematici şi impulsul spre acţiunea propriu-zisă – dilemă nu mai puţin schematic rezolvată prim modelul matematicianului Bernhard Riemann, activ în Revoluţia din 1848. Cartea lui Suceavă ar fi avut de câştigat, apoi, din renunţarea la titlul absolut îndoielnic, de un patetism nejustificat, oglindit în subtitluri de capitole bombastic-liricoide: „Moştenirea lui Riemann s-a preschimbat în labirint, iar timpul circular curge în cadenţe abstracte”; „Seara se deschide lăuntric, iar timpul se întoarce înapoi cu o măsură fecundă”; „În spatele fiecărei victorii se află oameni care nu au dorit-o. Timpanul diagonal al nopţii. Lipsa din lumea veche aprinde lumea nouă. Un peisaj demn de contemplaţie: apocalipsă căzută peste sărăcie”. Sunt convins că toate acestea ar putea fi nuanţate/ înlăturate – fără a-i periclita valoarea – la o eventuală ediţie a II-a a celui mai tăios şi mai problematizant roman românesc despre căderea comunismului.

Sursa: http://revistacultura.ro