Bogdan Suceava, Vincent nemuritorul

 Bogdan Suceava, Vincent nemuritorul, Editura Curtea veche, 2008, 192 pagini

 

Ma gandeam sa descriu Vincent nemuritorul al lui Bogdan Suceava drept SF comercial; prin analogie cu expresia rock comercial, as fi sperat ca sugerez imblanzirea sau domesticirea unui repertoriu SF de nisa pentru uzul mainstreamului. Dar mi-am dat seama ca cititorul meu ideal trebuia sa fie un pic SF (respectiv telepat) pentru a ghici ca eu aveam in cap fix respectiva analogie, or un astfel de cititor era mai greu de obtinut; in plus, expresia SF comercial este oarecum tampita, din motivul elementar ca tot SF-ul este comercial. (In industria editoriala, SF-ul intra la categoria literatura de consum; desi cititorii de SF sunt cititori de literatura de consum cu un coeficient intelectual superior cititorilor de literatura de consum pur si simplu, un SF care nu ar indeplini functia de divertisment ar avea serioase probleme de identitate si nu numai de identitate, fiind dubitabil ca si-ar gasi editor sau cititori. Un Proust autor de SF este inconceptibil)

 

Andrei Simut spunea ca romanul nu va placea unui cititor impatimit de SF pentru ca nu e foarte SF. Are dreptate in prima parte (romanul nu va placea unui cititor de SF), are dreptate si in a doua (nu e foarte SF), dar se inseala in privinta conjunctiei „pentru ca”. Vincent nemuritorul are mai multe sanse sa placa unui ins care a citit putin sau deloc SF decat unui fan hardcore al genului tocmai pentru ca primul va gasi Vincent nemuritorul incitant, in timp ce al doilea il va gasi prea familiar & predictibil. Pe un fond virgin, originalitatea temei poate afecta mai mult asteptarile cititorului decat in cazul cuiva care a mai citit multe texte pe aceeasi tema, scrise in zeci de stilistici si repertorii.

 

Ca sa n-o mai lungesc, aproape ca am citit Vincent nemuritorul ca pe Inima de ciuta a lui Adrian Rogoz, cu detasarea cu care citesti ceva vizibil vechi; daca pentru dezbaterea filozofica tema relatiei dintre mintea umana si inteligenta artificiala, sau chiar problema portarii mintii umane pe un alt suport poate fi de actualitate si de viitor, pentru SF tema are deja un aer retro. E doar o observatie, nu si o judecata de valoare: dintr-o tema retro se poate scoate la fel mult ca dintr-una nextgen. Devine judecata de valoare abia in punctul in care se augmenteaza in observatia ca Bogdan Suceava nu improvizeaza catusi de putin in bibliografia temei.[i]

 

Roman dupa dimensiuni, cartea are lipsa de complexitate imersiva si narativa a unei schite. Intre rularea unui concept si amenajarea unui traseu al suspansului relatia este mesterita cam nesatisfacator.

Prima operatiune, a punerii in scena a conceptului, este realizata curatel: primele zeci de pagini familiarizeaza cititorul, prin intermediul unei emisiuni tv avand invitati diversi tipologic, cu repertoriul conceptual-ideatic-informational necesar. Procedeul este in regula, didactic fara a parea didactic. Novelizarea unor dezbateri de natura filozofico-teologica e facuta fluent si se mentine destul de satisfacatoare intelectual: totusi, fondul dialectic al romanului ramane intepenit in premise. Premisele nu sunt extrapolate intr-un mod care sa le insoliteze: ce aflam din primele pagini genereaza restul de progresie conceptuala si narativa in modulul predictibil.

 

Dar divertismentul? Well, divertismentul ramane mai mult un corpulet pricajit in mijlocul mizelor intelectuale, de care autorul isi aduce aminte prea tarziu ca sa mai faca mare lucru in privinta lui. Ar fi vorba de o anumita turnura de policier – dar mai bine sa nu mai vorbim despre asta.

 

Daca romanul e ok intelectual, emotional este plat. Personajele sunt conventionale, mai mult niste fise de post completate fara imaginatie. Vincent, personajul principal, e un nume pe seama caruia se emit propozitii neincadrate; nici ceilalti nu sunt mai breji, fiind redusi la neutralitatea functiei (sotie, sotie infidela, amant al sotiei, fiu, doctor). Nici un pic de emotie nu sangvinizeaza recuzita de cartoane care, ca sa citez scotand din context, „nu avea nimic care sa te intrige”. Poate doar o pagina despre un muzician fara audienta sa fie o exceptie, dar nu cred ca ea conteaza prea mult.

Calitatea lui Bogdan Suceava este pe de alta parte vizibila pana si in acest roman nesatisfacator. Stilul e fluent, frazele sigure, dialogurile suna bine. Unele pasaje poetice sunt, strict tehnic vorbind, profesionist facute. Dar toate aceste detalii functioneaza bine doar formal – eficiente nu sunt, pentru ca nu pun machina in miscare. Maybe next time.

Sursa: http://revistacultura.ro