Bunătatea

 Dintre atributele lui Dumnezeu, două sunt cu preponderenţă îndrăgite de către oameni: dragostea Lui şi bunătatea Lui. Nu ne prea place să ştim despre Dumnezeul dreptăţii, dar invocăm adesea Dumnezeul iubirii şi al bunătăţii. Mai ales când suntem „la ananghie”. Uitând, cei mai mulţi dintre noi, că este o datorie ontologică a omului să fie, să devină el însuşi asemănător lui Dumnezeu, adică iubitor şi bun. Iar adevărata şi statornica bunătate a omului nu există fără ajutorul lui Dumnezeu. De aceea enumeră Apostolul Pavel bunătatea ca fiind unul dintre roadele Duhului Sfânt în om.

 În epoca „bunătăţii”, a „facerii de bine” şi a „filantropiei” afişate cât mai strident, şi făcute cu scopul „adunării de like-uri”, propagandistic, a distinge bunătatea rod al Duhului Sfânt de pseudo-bunătate este aproape imposibil. După cum a subestima orice sclipire de bunătate din om este nedrept.
Cine şi-ar asuma desluşirea bunătăţii autentice, cea din Dumnezeu izvorâtă, de bunătatea mimată? Şi totuşi, deosebirea există. Iar unul dintre semnele distinctive ale bunătăţii rod al Duhului Sfânt este fundamentarea omului pe poruncile lui Dumnezeu. Psalmul 118, unul dintre cei mai frumoşi din Biblie, invocă: „Învaţă-mă bunătatea, învăţătura şi cunoştinţa, că în poruncile Tale am crezut” (Ps. 118,66). Nu poţi fi purtător de daruri ale Duhului Sfânt, câtă vreme nu crezi neclintit în poruncile lui Dumnezeu şi nu lupţi cu tine însuţi să le împlineşti. Păzirea poruncilor divine este temelia bunei-aşezări sufleteşti şi trupeşti a omului, a bunelor sale rodiri. Dar tocmai aici este piatra de poticneală a omului: că nu-i plac poruncile lui Dumnezeu lui lăsate. I se par împovărătoare şi limitative de libertate. Iar cu cât umanitatea „evoluează”, cu atât ea pare a se îndepărta mai mult de fundamentele ei, dătătoare de libertate reală, iar nu doar închipuită. De aceea şi roadele omului sunt „evoluate”, iar nu neapărat bine fundamentate; în consecinţă, ele sunt efemere şi inconsistente.
  

 Bunătatea din Duh Sfânt rodită este similară cu o oglindă miraculoasă aflată într-o încăpere luminoasă, luminată natural, în care se reflectă nestingherit tot ce se apropie de ea, înfrumuseţându-se, deşi în realitate nu este tocmai astfel. Omul bun în sens biblic, creştin, este cel care-i primeşte pe toţi în sufletul său, şi-i propulsează la dimensiuni de ei înşişi nebănuite, sau îi ajută să prindă curaj a-şi descoperi şi cultiva frumosul din ei. Orice om are doze, fie şi sporadice, de bunătate; mai mari, mai mici, funcţie de zestrea genetică şi de acumulările personale din viaţă. Dar statornic roditori de bunătate din Duh sunt puţini.

Credit foto: Radu Mihai Iani