Caderea lui Hyperion – Dan Simmons

Continuarea romanului Hyperion starneste discutii aprinse intre fani: unii o considera inferioara primei parti, altii o considera o continuare pe masura. Un lucru este cert, Caderea lui Hyperion este…diferita. Autorul renunta la structurarea abordata in Hyperion, deci actiunea nu mai este fragmentata, intercalata intre povesti care pot fi privite si ca nuvele de sine statatoare. In schimb, Dan Simmons introduce un nou personaj, nimeni altul decat John Keats (evident, e vorba de fapt de personalitatea recuperata a poetului englez, “geamanul” personalitatii care se afla in creierul lui Brawne), care este un fel de povestitor al actiunii, intrucat in timp ce viseaza vede practic ce se petrece cu pelerinii de pe Hyperion.

Cred ca o comparatie intre cele doua parti, desi imposibil de evitat de catre cititor, nu poate fi elocventa, intrucat scopul celor doua volume este diferit. Daca in Hyperion ne familiarizam cat de cat cu universul imaginat de Dan Simmons, cunoastem detaliat personajele, relatiile intre ele, in partea a doua se trece de fapt la desfasurarea propriu-zisa a actiunii principale. Cu alte cuvinte, in primul volum autorul ne prezinta tabla de sah si cum este ea alcatuita, ne prezinta istoria din spatele fiecarei piese (fara sa stim insa rolul si importanta fiecareia), iar in Caderea lui Hyperion se trece la prezentarea partidei dintre cele doua parti aflate in conflict. Interesant insa este ca cele doua parti adverse sunt de fapt…trei. Avem pe de-o parte Hegemonia, TehNucleul, dar si invazia Expulzatilor, invazie care era asteptata de protagonisti inca din primul volum. Desigur, cred ca e destul de evident care factiune reprezinta de fapt adevaratul inamic al omenirii, insa asta nu inseamna ca actiunea este previzibila.

Simmons isi poarta eroii, si-i teleproiecteaza pe o duzina de planete, pe distante de ani-lumina, in prezent, trecut sau chiar viitor, in incercarea acestora de a afla adevarul, de a incerca sa dea un sens evenimentelor care se desfasoara in fata ochilor acestora. Desi devenit de mult cliseu, pericolul exterminarii rasei umane are aici o trasatura aparte: nimeni nu urmareste, de fapt, anihilarea intregii omeniri. Inteligentele Artificiale, cum ar fi si de asteptat, sunt inzestrate cu o logica si un simt practic de fier, astfel incat ele nu doresc pur si simplu distrugerea umanitatii, intrucat nu ar avea nimic de castigat din asta. TehNucleul nu este inamicul care pur si simplu vrea sa omoare, nu este criminalul care iti ia viata fara sa clipeasca, ci este traficantul de droguri, care vine zambitor si iti ofera o doza de fericire, pentru ca apoi sa te prinda in plasa lui, sa se slujeasca de dependenta ta, distrugandu-ti incet-incet viata. Bineinteles, aici drogul este teleproiectarea, tehnologie oferita cadou de catre TehNucleu, si fara de care Hegemonia nu ar fi decat o adunatura de planete care se zbat in izolare, despartite fiind de ani-lumina.

Actiunea are, e drept, savoarea ei. Avem parte de conspiratii, rasturnari de situatie, agenti dubli, intr-un cuvant: tensiune. Dar nu aici gasesc valoarea operei lui Dan Simmons – la o adica, despre batalii interplanetare intre flote uriase de nave spatiale au mai scris si altii, si sigur au facut-o mai bine. Esentiale sunt ideile pe care le propune autorul, si indemnul spre meditatie al acestor idei. In Hyperion Cantos, cam totul se invarte in jurul divinitatii, in cautarea obsesiva a acesteia. Unii gasesc divinitatea intruchipata in Shrike, altii in Dumnezeul cazut in uitare, in relicva din trecutul crestin al omenirii, pastrata vie doar pe Pacem, altii vad o atingere a pragului divin prin evolutia constiintei spre un punct final. Unii insa nu se rezuma doar la cautare, ci isi propun sa creeze o fiinta superioara, asa-numita Inteligenta Finala. Ce m-a impresionat profund este modul in care autorul prezinta o Inteligenta Artificiala. Si ma refer atat la aspectul ei exterior, cat si la modul in care comunica, parca atunci cand ii citesti replicile simti ca intr-adevar nu sunt ideile unei fiinte umane (aici contribuie si faptul ca vorbeste intr-un fel de versuri cam ciudate, insa nu numai despre asta e vorba aici). La partea cu IA-urile, cat si la partea cu Expulzatii simtim cel mai bine originalitatea, inventivitatea lui Dan Simmons.

Din pacate insa, finalul este putin fortat, si ambiguu in anumite privinte: desi o mare parte din mistere se solutioneaza, raman cateva intrebari. Frustrant este ca tocmai despre Shrike, punctul central in jurul caruia se dezvolta intreaga actiune, ramane invaluit in mister: nu aflam mai multe despre cine l-a creat decat stiam deja din Hyperion, iar faptul ca in unele secvente apar armate intregi de Shrike, nu doar unul singur, adanceste si mai mult misterul. Din fericire, scopul entitatii este dezvaluit, macar partial. O alta perspectiva pe care personal mi-ar fi placut sa se insiste mai mult este cea a Expulzatilor, si mai ales cum vad ei divinitatea, din postura de fiinte evoluate. Insa mai mult ca sigur aceste “fire” lasate in aer se explica prin faptul ca seria mai contine inca doua volume, Endymion si Rise of Endymion.

Totusi, Caderea lui Hyperion ramane o lucrare deosebita, prin bogatia de idei, prin personajele credibile pe care le implica, prin perspectiva interesanta asupra divinitatii, dar si asupra inteligentei artificiale in general, a modului acesteia de gandire.

Sursa: http://www.cartidecitit.ro/