Neil Gaiman imi lasase un usor gust amarui cu “Anansi Boys” pe care vrand-nevrand l-am comparat cu excelentul “Zei americani”. Dupa umila mea parere, insa, Cartea cimitirului este cel mai bun roman al sau de pana acum (este un roman de zile mari, intr-o prezentare de exceptie- pacat ca sunt asa de rare in ziua de azi cartile frumoase, vazute ca si aspect, coperta, ilustratii) .
Cartea cimitirului este un roman cu tente gotice, cu un strop de horror, nu mult, doar cat sa-ti ridice pulsul si sa-ti fure definitiv atentia, cu dialoguri alerte intre personaje, este o carte in care Neil Gaiman reuseste sa faca ce stie el mai bine, adica sa creeze un univers apoape tangibil, o lume pe care te astepti sa o vezi in fata ochilor atunci cand, pentru o clipa, iti ridici privirea deasupra cartii.
Romanul incepe cu trecerea (dura si dureroasa) a eroului dintr-o lume in alta: din lumea noastra aparent vie si colorata intr-una in care timpul curge intr-un mod diferit. Aici “viata” are cumva alt sens, in ciuda faptului ca locuitorii ei au, totusi, un incredibil umanism – caracteristica atribuita de obicei, lumii noastre. Noua lume care devine casa in adevaratul sens al cuvantului pentru eroul nostru ii ofera acestuia caldura, protectie, familie si prieteni.
Pe masura ce te “afunzi” in umbra lumii cimitirului, caci despre ea era vorba mai sus, nu ti se mai pare asa ciudata familia lui Bod sau prietenii lui, Silas, Liza Hempstock – mica vrajitoare sau miss Lupescu… Ei, da! avem si un roman, mai bine zis o romanca printre eroii cartii, care nu e chiar ceea ce pare…numele ei spune multe!
Nu vreau sa mai dau detalii despre carte pentru a nu va rapi din placerea cititului, mai adaug doar atat: mie mi-a placut enorm Capitolul V denumit Dansul macabru. Pana la urma, acest dans transcende funebrul si devine o miscare cosmica in care sunt prinsi toti laolalta, morti si vii, ba chiar si “doamna cu rochie de panza de paianjen”, dupa cum spune autorul.
Inchei cu un citat din capitolul amintit mai devreme pentru a intari cele spuse pana acum, ca o concluzie, daca vreti si anume faptul ca avem de-a face cu o carte deosebita:
“Undeva un ceas incepu sa bata ora iar Bod numara impreuna cu el. Douasprezece acorduri. Se intreba daca dansasera douasprezece ore sau douazeci si patru…sau nu dansasera nicio clipa.
Se ridica si privi in jur. Mortii plecasera ca si Doamna in cenusiu. Ramasesera doar cei vii, care incepusera sa se indrepte spre casa – parasind piata orasului somnorosi, ca niste oameni treziti dintr-un somn adanc si mergand fara sa mearga cu adevarat.
Piata orasului era acoperita cu floricele albe. Piata arata ca si cum acolo avusese loc o nunta.”
Adauga comentariul tau