Cat de rau este sa fii asasin?

“Daca te-ai saturat de un fantasy-cliseu plin de elfi, care inunda librariile, trebuie sa citesti Ucenicul asasinului. Merita! ”. Acesta era mesajul de pe ultima coperta a noii mele carti, dar nu si motivul pentru care m-am hotarat sa o incep. Eu nu ma saturasem de romanele pline de elfi, indiferent cat de mult seamana unele cu altele, dar voiam o carte care sa “merite”, o carte noua si originala si, desi nu mi-am dat seama de la inceput, Ucenicul asasinului de Robin Hobb este exact o asemenea carte.

In primul rand, trebuie sa marturisesc ca titlul imi facuse o impresie gresita. Eu nu voiam o carte prea violenta, iar ideea ca personajul principal ar putea sa invete cum sa fie un bun asasin mi se parea chiar… barbar. Dar nu pot sa spun cat de mult m-am inselat atat cu privire la violenta protagonistului, cat si la uciderea in masa a unor oameni nevinovati.

Pe la inceputul romanului am intalnit doua expresii memorabile care se refera la primele amintiri: “Despre anii dinaintea lor nu stiu absolut nimic, de parca inainte nu era decat un gol”; “Uneori mi se par prea clare si ma intreb daca sunt cu adevarat ale mele. Imi amintesc ziua aceea eu insumi, sau o refac dupa zecile de istorisiri auzite? ” In clipa in care am citit aceste cuvinte mi-am dat seama ca romanul pe care il tineam in mana era mai mult decat o simpla poveste, era mult mai profund.

Fitz, protagonistul, este un copil care pe pacursul istorisirii se maturizeaza, lucru ce se observa si la modul in care se deruleaza intamplarile. Fiind bastardul unui print ce renuntase la tron, ramas orfan, este dus la curtea bunicului sau, unde este angajat ca ucenic de catre asasinul castelului.
Un lucru mai putin obisnuit, cred eu, este faptul ca baiatul avea anumite aptitudini speciale, magice. “Nimic mai des intalnit”, ati putea spune, “si Harry Potter era diferit de restul vrajitorilor”. Da, insa Harry era respectat si protejat pentru asta, nu izgonit, certat si uneori chiar batut ca bietul Fitz. Copilul poseda Harul, aptitudine ce ii permitea sa intre in mintea animalelor si sa vorbeasca cu ele, dar din cauza acestuia Fitz nu reusea sa invete Mestesugul. Acesta era opusul Harului si consta in patrunderea in mintile oamenilor si chiar discutarea cu acestia prin intermediul telepatiei.
Romanul prezinta in mare parte viata copilului la curte, insistand si pe problemele de natura politica intre provincii, cat si pe dezvoltarea personalitatii lui Fitz. Contrar asteptarilor mele, asasinarea are loc spre final, pana atunci fiind relatata inclusiv perioada de ucenicie. Acest lucru nu scade deloc valoarea romanului, ci din contra, intrucat ritmul ramane alert pana la final si este evident ca Robin Hobb nu a ramas in pana de idei si nu dezamageste cititorul cu intamplari lipsite de sens. In plus, autoarea lasa destule mistere nelucidate care te fac sa astepti cu nerabdare urmatoarele volume!

Astfel, datorita logicii cu care a fost scrisa cartea si a unicitatii ei, trebuie sa cititi “Ucenicul asasinului” pentru a intelege ca genul fantasy mai are si astfel de sclipiri de geniu!

Sursa: http://www.cartidecitit.ro/