Ce s-a intamplat (in ultimii zece ani) cu critica tanara/ o analiza de Claudiu Turcus

Incercand sa raspund la posibila intrebare din titlu, am identificat un grup (destul de variat) de autori (cu varste cuprinse aproximativ intre 27 si 37 de ani). Cam patruzeci. Erau prea multi. Asa ca am facut o selectie aproximativa dupa criterii de imagine publica (frecventa publicarii in presa culturala, statutul profesional, vizibilitatea editurii). De ce? E o chestiune de pragmatica intelectuala: mi se pare semnificativ daca o carte proasta apare la o editura de prima mana, volumul confuz-conceptual al unui universitar ma ingrijoreaza mai mult (caci de el depinde formarea altora) decat incercarea vreunui critifictionar mizantrop, iar jocurile axiologice ale criticii de intimpinare le consider mai puternice (in legitimari/discreditari literare) decat alte forme de autoritate culturala.

Insa, in ciuda faptului ca „lista” devenea mai scurta, eram nevoit sa cumulez interventiile din publicistica cu volumele de autor si, practic, ar fi urmat sa scriu doua articole. Trebuia, in consecinta, sa aleg: oameni (vocile) sau carti (ideile). Suspendat (ironic) intre vitalitate stilistica si sistematizare definitiva am optat pentru a doua varianta, amanand dezbaterile din presa sau polemicile „la cald” pentru altadata. Dar, din nou, lucrurile s-au complicat. Au ramas – e drept – doar douazeci de autori, dar unii aveau mai multe carti. Scurte monografii despre fiecare, n-aveam intentia sa public. Ar fi, oricum, prea devreme. O a treia selectie se impunea. De aceasta data am mers pe criteriul reprezentativitatii. De pilda, la Paul Cernat sau Angelo Mitchievici voi lasa deoparte volumele colective, in cazul lui Daniel Cristea Enache sau Bogdan Cretu nu ma voi referi (chiar daca sunt editate) la culegerile lor de aticole – acestea neschimband cu nimic figurile publicistilor, din cele cateva carti ale lui Iulian Baicus o voi retine pe cea despre Max Blecher, deoarece abordeaza un prozator aflat oarecum in proces  de „canonizare”, am evitat debuturile (Ioan Pop Curseu, Mihaela Ursa, Horea Poenar, Antonio Patras sau Calin Teutisan), atunci cand studiile ulterioare mi s-au parut mai consistente.

Am imbinat comentariul cu valorizarea: o carte pe cap de autor – onesta, rezonabila sau indoilenica. Fiecare „productie” – sper sa rezulte din observatiile individuale – e incadrabila intr-una dintre cele trei categorii. Am redus – se poate spune – criticii la cartile lor, iar pe acestea la teza principala. Ceea ce a iesit nu-i o sistematizare, ci un exercitiu de discernamant. Jurnal intelectual, mai mult decat o panorama.

 

Oricat ar semana, in schimb, cu un  dictionar – nu este. Spre deosebire de articolele respective (respectabile in aspiratia de a inventaria un patrimoniu), ma intereseaza mai putin informativul (am renuntat la date biografice/editoriale ori rezumate), cat interogativul: adica evaluarea validitatii constructiilor critice, nu doar descrierea lor. Tocmai de aceea nu i-am comparat pe critici intre ei (contextualizarile mizeaza pe focalizare, iar nu pe raportare), fiind preocupat sa-i inteleg si sa dialoghez cu fiecare individual. Ierarhiile rezulta, astfel, din relevanta interna a demersurilor. Intr-un spatiu atat de „contemporan” am preferat sa nu intru cu strategii de istorie literara.

Ar fi trebui sa spun, poate, de la bun inceput ca, spre deosebire de poezie/proza, in critica tanara nu se poate vorbi despre o generatie. Constat o lipsa de programe care sa implice colective de tineri critici (sau cel putin rezultatele muncii lor nu sunt mediatizate), de asemenea, absenta unui „interes” comun in sustinerea (programatica) a congenerilor artisti coincide cu disolutia ideii de grup literar, constituind simultan si un semn de maturitate culturala.

Chiar daca nu se pot incropi decat clasificari artificiale (diversitatatea  preocuparilor ilustreaza aproape directii individuale), schitez, totusi, trei tendinte in orientarea tinerilor critici:

1. Revizitarea unor conceptii critice uitate/mistificate

Studiul lui Adrian Tudurachi despre poetica lui Mihail Dragomirescu exprima la cel mai inalt nivel aceasta tendinta. Criticul are fler teoretic si stil concis. Spre deosebire de el, Adrian Jicu (cu monografia dedicata lui Sanielevici) nu reuseste sa justifice pe deplin relevanta contemporana a celui despre care scrie, iar Antonio Patras interpreteaza (dezorganizat) literatura lui Ibraileanu prin personalitatea sa teoretica. Daca nu se vor cheltui in inflexiuni teoretice istoricizate si vor intelege ca totul poate fi revizuit, insa nu toate merita, perspectiva celor trei critici se poate extinde catre directie unitara a abordarii istoriei criticii romanesti.

2. Recursul discursului critic la ideologie

Critica tanara pare a nu mai fi dominata de spaima cuvantului ideologie. Fie ca isi asuma pozitii ideologice – cum e cazul lui Alexandru Matei (stanga) sau Bogdan Cretu (dreapta) – ori ca explica impecabil cum un curent estetic (protocronismul) a constituit supapa culturala a ideologiei totalitariste (Alexandra Tomita), fie ca reface convingator sirul de rationamente ce au stat la baza ideologiei canonizarii avangardei autohtone (Paul Cernat), tinerii critici descopera potentialitatile ideologicului atat in „descompunerea” fenomenului literar/cultural, cat si in definirea propriilor perspective de lectura.

3. Mirajul teoriei

Miscandu-se cu finete prin literatura romana interbelica/contemporana, Simona Sora descrie actul lecturii prin filtrul unei reciprocitati intime intre instanta auctoriala si receptare, iar Mihaela Ursa cauta cu familiaritate – in teoriile poststructuraliste americane – subiectivitatea autorului dincolo de ideile sale. Nu in ultimul  rand – prezenta singulara – Horea Poenar strabate esoteric  filosofiile/epistemologiile secolului XX cu scopul de a depasi esteticile descriptive/reductive ale subiectului, pentru a ajunge in centrul „fiintei”.

In rest, Calin Teutisan (pretios si estetizant) „canta” in alta gama fata de Radu Vancu (mult mai tranzitiv), desi ambii sunt interesati de poezia autohtona, Angelo Mitchievici seamana stilistic cu Adrian Lacatus (prin deschiderile comparatiste), Ioan Pop Curseu activeaza uneori coarda lirica si aduce cu Iulian Baicus, Daniel Cristea Enache se intalneste – in narativizarea observatiilor – cu Andrei Simut, iar agresivitatea lui Alexandru Matei nu-i fundamental diferita de a lui Costi Rogozanu. Cristina Cheveresan este „unica” si am retinut-o doar pentru anomalia de  a fi publicat la Cartea romaneasca. Despre Luminita Marcu n-am scris deoarece Mansarda cu portocale nu-i o carte de critica literara (era nedrept sa interpretez volumul ca expresia unei varste confesive a actului critic). O ultima precizare: ordinea capitolelor reproduce succesiunea lecturii/redactarii. Alta organizare (alfabetica/descrescatoare valoric) ar fi fost previzibila.

 

Apocalipsa – o metafora critica

(Alexandru Matei, Ultimele zile din viata literaturii – enorm si insignifiant in literatura franceza contemporana, Cartea romaneasca, 2008)

In circumscrierea cadrului conceptual (operabil in Ultimele zile din viata literaturii), Alexandru Matei pleaca de la premisa ca exista doua limite ale imaginarului literar francez contemporan – enormul & insignifiantul. Primul ar ilustra excesul maximalismului, iar al doilea excesul minimalismului. Alaturi de autofictiune (cu subspecia „literatura Amélie Poulain”) si minimalismul Biedermeier, intre enorm si insignifiant „duduie industria literara care se hraneste din imitarea celor doua excese”. Astfel stand lucrurile – simplific, desigur – literatura ca discurs specific se afla in pericol, contextul globalizarii, „schimbarea suportului, practica editoriala si inlocuirea canonului cu topul” constituind datele unei varste culturale post-literare. De fapt, criticul prefera o generalizare in locul unei abordari dialectice. El nu accepta varianta ameliorata a concurarii discursului literar de catre alte genuri, echivalandu-i minoratul cu propria sa moarte. Odata devenita autonoma (ca fenomenalizare estetica), literatura si-a fixat ca orizont limbajul, iar acum – considera Matei – risca sa se dizolve treptat, deoarece alte moduri de reprezentare „il vor recupera [limbajul] ca semn”. Explicatia mi se pare nearticulata deoarece: 1. evita sa clarifice rolul cititorului in ecuatie & 2. reduce natura literaturii la autoreferentialitate.

Fara a se diferentia (decat poate retoric) de alte profetii mai sumbre sau mai optimiste asupra literarului – ce desemneaza neoumanismul  care „a rupt-o cu postmodernismul”? un nou antropocentrism? – cercetatorului ii ramane (instrumentarul criticii devenind si el, fatalmente, nefunctional) sa afirme ca „nostalgia este singurul pat germinativ al literaturii, a vorbi nostalgic despre literatura inseamna a rememora literatura canonica, a-i aduce omagiul, recunoscand in acelasi timp ca asa nu se mai poate scrie”. In realitate, insa, apocalipsa axiologica/genologica inchipuita de autor este una sustinuta exclusiv de un imaginar al sfarsitului, ramanand un exercitiu interpretativ intrinsec asupra (destinului) literaturii –  metafora critica, iar nu verdict sociologic.

In alta ordine de idei, desi prudent in raportarea culturii autohtone comtemporane la cea franceaza, Matei suprapune involuntar si neadecvat o chestiune de antropologie lingvistica peste o problema de filosofia cunoasterii, constatand ca „inventarea unui discurs cultural romanesc e imposibila (s.m.)” deoarece limba romana nu ar garanta existenta unui fel de a crea lumea. Insa – contrar acestei opinii – oricat de primitiva si marginala ar fi, orice limba re-creeaza (axiomatic) lumea. Ca nu construieste intotdeauna (din cauza circulatiei restranse) un discurs teoretic coerent despre „realitate”/literatura – ei bine, faptul ilustreaza cel mult o carenta a focalizarii reflectiei, nicidecum o lipsa in certificarea unei „variante” (culturale) asupra existentei.

Cu toate acestea, consistenta studiului e data de o serioasa cunoastere a spatiului literar francez. Capitolul despre Houellebecq, ultimul mare scriitor – eseu ce ar putea fi citit si in afara contextului cartii – „tradeaza” un comentator nuantat, care oricat se lauda ca nu mai foloseste armele esteticului, cedeaza iluziei artistice. De asemenea, prin nuantarile conceptului de postmodernitate – ca hipermodernitate (Entrikin), ca deznodamant al modernitatii (Ruffel) sau ca antimodernitate (Compagnon) – criticul bucurestean aduce la zi un concept peste care se cam asternuse praful istoricizarii.

Urban, documentat, ironic pe alocuri, volumul ofera o pertinenta imagine de ansamblu a unei literaturi cosmopolite, cu un circuit editorial solid si cu mari prozatori, care atunci cand vor sa vanda, devin doar „profesionisti”. Ma vad insa nevoit sa afirm ca, desi tipologiile prozei franceze contemporane sunt convingator trasate, drumul ideologic al lui Alexandru Matei de la conventiile teoretice abstracte pana la apocalipsa concreta a literaturii e prea programatic pentru a fi verosimil si prea previzibil pentru a te inspaimanta. Seamana cu psihoza pe care toti o vehiculau, dar nimeni n-o credea, ca in anul 2000 va sa vie sfarsitul lumii.

 

 

Trauma conceptuala

(Andrei Simut, Literatura traumei, Casa cartii de stiinta, 2007)

Incitant si actual deopotriva, subiectul ales de Andrei Simut – literatura anilor patruzeci  –  este abordat din unghi comparatist, cautandu-se un permanent echilibru intre contextualizarea perioadei – istoria „mare” si restituirea autobiografica, (uneori literaturizata) a traumelor intimitatii creatoare – istoria intima. Cu un real talent descriptiv, cronicarul de la Cuvantul isi surprinde intr-un tablou sintetic personajele naratiunii sale critice, astfel, Henry Miller, convins in preajma razboiului ca „civilizatia occidentala e coapta pentru distrugere” se opune decisiv lui Orwell, militant om de (arme si) litere, crezand in „posibilitatea ameliorarii conditiei umane prin implicare politica”, pe cand sinucigasul Stefan Zweig inspaimantat ca „orice zi care mijeste-n fereastra poate sa ne aduca moartea” se apropie de lucidul Julien Green ce realizeaza zadarnica literaturii intr-o vreme in care „latratul tunului amuteste totul”.

Teza centrala a demersului reiese din aceea ca „anii patruzeci au consemnat sfarsitul dramatic al modernismului si utopiilor lui ideologice, deschizand o poarta catre necesitatea gandirii alternative, asistemice, discontinue, descentrate, … [aratand] calea catre paradigma postmoderna, si implicit catre necesitatea de a legitima secundarul”. In conformitate cu aceasta tendinta, „literatura traumei este ceea ce ramane dupa ce nu mai e nimic de spus, [...] este rezutatul implinirii maxime a istoriei, care scoate din ecuatie omul si desfiinteaza chiar ratiunea de existenta a codului literar”.

Acum, dincolo de validitatea (evidenta) a primului fragment si de plasticitatea celui de-al doilea, remarc o ezitare conceptuala. Caci discursul despre secundar nu e totuna cu insusi discursul secundarului: literatura. E intru totul adevarat ca lagarele de concentrare sau discriminarile rasiale au devenit obiectul reprezentarii in  texte fictionale sau teme de reflectie in jurnale/eseuri, iar aceasta preocupare a autorilor coincide cu o exorcizare a raului produs de Istorie. Numai ca una e secundarul literaturii (la acesta se refera Virgil Nemoianu) si alta „secundarul” social (traumele deportatilor, de pilda) care se opune unui „principal” intruchipat de ideologia totalitarista. Astfel, „strategiile subversivitatii” literare vizeaza prima acceptiune, pe cand „revelatia ca progresul – mod al principalului – este echivalent cu uciderea efectiva a umanitatii (bomba atomica)” tine de a doua. In acest punct se produce o glisare teoretica, Andrei Simut, investind cu atributul de secundar cand renuntarea unor autori (Orwell, Zweig, Milocz) la proiecte literare in favoarea unora confesive, cand marginalitatea sociala/epica. Ambiguitatile cu pricina il costa scump pe autor, deoarece confruntarea tragica dintre „secundar” si „principal” – relatie din care s-ar naste literatura traumei –  nu numai ca nu se mai consuma in cadrele conceptuale fixate de Nemoianu, dar genereaza confuzii majore. Care este sensul celor doua concepte? Si in functie de ele, literatura/autobiografiile devin documente (prin calitatea lor de reprezentare a traumei) sau expresie a unei atitudini civice? Functia „secundarului” este una ideologica sau retorica?

Cred ca Andrei Simut s-a grabit sa debuteze (unele cronici au pus in evidenta chiar o superficialitate a documentarii). Sunt sigur, insa, ca daca perioada de „gestatie” conceptuala ar fi fost ceva mai indelungata, observatiile sale critice (de o calitate intelectuala superioara) ar fi fost considerabil mai bine puse in valoare.

 

 

Reasamblarea verosimila a protocronismului

(Alexandra Tomita, O istorie „glorioasa”. Dosarul protocronismului romanesc, Cartea romaneasca, 2007)

Marele merit al Dosarului protocronismului provine din lipsa oricarui compromis etic, documentar sau stilistic. Provenind dintr-o generatie care a aflat doar din carti despre orientarea amorsata de Edgar Papu, mai mult, nefiind nici macar literat (a absolvit Studii europene), Alexandra Tomita n-are parti-pris-uri scriitoricesti. Apoi, investigatia sa este „stiintifica” prin rigoarea recompunerii istorice – pe linia lui Lucian Boia – a traseului mitizant-ideologic ce vertebreaza protocronismul. Autoarea reface palpitant „alegoria” discursului protocronist dand coerenta multiplelor sintagme recurente (geniul national, organicitatea culturii, trecutul glorios, autonomia culturala, maturitatea culturala etc.) ce, in epoca, aveau menirea de a suda mitologemele protocroniste cu scopul de a putea fi utilizate in propaganda comunista. Nu in cele din urma, cercetatoarea are un echilibru stilistic cuceritor in spunerea povestii protocroniste. Interventiile critice alterneaza cu reinnodarea unui fir epic care mentine vie si curiozitatea intelectuala, dar si pe cea a urmaririi naratiunii istoriei glorioase. Situandu-se mizat in interiorul factualitatii documentare pe care o dezvaluie, Alexandra Tomita nu-si pierde totusi distanta „obiectiva”, ci doar penduleaza inteligent la confluenta dintre asumarea (mimata) a unei viziuni despre lume si explicarea ei.

Probabil cea mai importanta sectiune a volumului consta in prezentarea spectaculoaasei cariere a conceptului. Astfel, raportul dintre protocronism si sincronism a servit deformarii teoriei lovinesciene – initial considerata complementara ideologiei precursoratului universal, insa discreditata pe masura ce protocronismul matur isi inventase un aparat conceptual, canale de diseminare, metodologie. Practic, prin anatemizarea lovinescianismului, „protocronistii isi atacau, de fapt, oponentii contemporani”. O alta opozitie stranie si cu potential de contaminare semantica este aceea intre protocronism si elitism. Adeptii celui din urma – individualisti, estetizanti – erau asimilati in anii optzeci drept „nepatrioti in sensul ca refuza militantismul social & prefera intimitatea). Miza sofismului nu este insa una culturala, ci profund ancorata in ideologia nationalista promovata de Nicolae Ceausescu”.

Decelarea varstelor protocronismului, demascarea lui (tarzie, dar necesara) ca suport discursiv (cultural) in slujba instaurarii unor relatii de putere – „expresie livresca a nationalismului ceausist”, gasirea unor samburi de preistorie a conceptului, dar si urmarirea reminiscentelor ideologice protocroniste in actualitate, situeaza studiul Alexandrei Tomita in fruntea incercarilor de explorare a  ideologiei cultural-politice din perioada postbelica.

 

 

Agresivitatea spiritului critic

(Costi Rogozanu, Agresiuni, digresiuni, Polirom, 2006)

Prefata lui Costi Rogozanu la propria sa culegere de cronici Agresiuni, digresiuni constituie confesiunea unui tanar intelectual care descopera in agresivitate o conditie a exprimarii spiritului critic si in digresiune o metoda. „Adversar al culturii in grup” si mizantrop calinescian (macar declarativ), el stigmatizeaza elitismul, aspirand – cand isteric, cand mizat patetic – la o comunitate culturala normala. Crede sincer in tranzitivitate. A supravietuit ca editorialist pentru Evenimentul zilei, „a facut televiziune”, dar scrie si un doctorat despre critica anilor ʼ60-ʼ70.

Echilibrul lui Costi Rogozanu vine din agresivitatea lui. Digresiunile doar ii nuanteaza punctele de vedere. As remarca chiar un talent al superficialitatii construite – mai ales in cronicile fara constructie solida, ce par a aduna grabit observatii din fisele de lectura – care se preface in scrisul lui Costi Rogozanu intr-un adevarat stil. Efectul consta in comunicarea straight a judecatilor de valoare – uneori nedemonstrate, ci doar enuntate –, fapt remarcabil pentru un critic de intampinare.

I-as reprosa, totusi, doua aspecte: 1. idiosincraziile programatice (de pilda, refuzul categoric de a intra in dialog cu cartile lui Plesu, Liiceanu & co. pe motiv ca s-au coalizat intr-o elita de intelectuali inchipuiti/malefici care instaureaza raporturi de putere) 2. cosmopolitismul critic („putin ma intereseaza cine intra in manuale sau in programe, primul lucru care ma priveste este raftul intai al cititorului pasionat”). A nu se intelege ca pledez pentru paltiniseni sau, mai grav, pentru un Adrian Paunescu. Dimpotriva. Remarc insa niste fixuri „etice” (manieriste, de la un punct) care-i sufoca lui Costi Rogozanu argumentele. In astfel de momente, agresivitatea sa se transforma in lipsa de libertate intelectuala. Si apropo, pe un tanar critic care uneori preda studentilor ar cam trebui sa-l intereseze si ce intra in programe. Oricat de conservator ar putea parea asta.

 

 

Cristina Cheveresan a scris o carte?!

(Cristina Cheveresan, Apocalipse vesele si triste, Cartea romaneasca, 2006)

Cu riscul (pe care mi-l asum) de a parea facil, nu voi starui asupra Apocalipselor vesele si triste – debutul nejustificat, aproape neverosimil al Cristinei Cheveresan –, caci pur si simplu unele productii asa zicand „critice” nu merita oboseala unor obiectii cinstite.  In fond, ce sa demonstrez? Caci nu e nimic. Asadar, voi cita masiv. Lectura placuta!

Despre egoprozaci: „Sufletul, centru inefabil al emotiei nedisimulate, apare ca element cvasiinovator, inedit in geometria bizara a relatiilor interumane a romanelor analizate”.

Despre Raiul gainilor (Dan Lungu): „Odata cu volumul cu aspect de insiruire de povestiri cu centru dat (sic!), Ego. Proza intra in sfera observatiei [antropologice]”.

Despre Fisa de inregistrare (Ioana Baetica): „ [Prozatoarea] face din cartea sa [care ar avea un pattern celest-stradal] (sic!) un deget acuzator indreptat asupra intregului scenariu postdecembrist, o portavoce nemiloasa ce suiera cu mii de glasuri in urechile astupate ale niciodata responsabililor”.

Despre 69 (Ionut Chiva): „Concentrandu-se pe cazuri particulare cu veleitati de unicitate, (sic!) romanul … ”

Despre Ratarea unui setter (Catalin Mihuleac): [Un personaj] „gaseste criteriile frumusetii la femei inversate”. (sic!)

Despre originalitate: „Pana in 2002 ideea de egografie nu exista”. ETC…

 

 

Critica descendentei

(Adrian Tudurachi, Destinul precar al ideilor literare, Limes, 2006)

Prefata entuziasta a Ioanei Bot intampina studiul lui Adrian Tudurachi cu urmatoarele cuvinte: „Sa pornesti de la poetica lui Mihail Dragomirescu pentru a intari (s.m.) nelinistile teoreticianului actual inseamna, de fapt, sa ai puterea viziunii de ansamblu si capacitatea discernerii punctelor nodale”. Observatia este paradoxala si naste doua intrebari: 1. Daca despre o miza teoretica actuala este vorba, la ce bun sa plonjezi tocmai la inceputul secolului XX, si inca pentru a investiga concepte inoperabile astazi? 2. Sistemul ideologic dragomirescian devine, astfel, obiect de studiu sau pretext in dezvoltarea/prelungirea unor reflectii teoretice? Citind despre Destinul precar al ideilor literare m-am edificat.

Adrian Tudurachi porneste – aparent clasic style – de la polemica lui Maiorescu cu Gherea (idealism vs. socialism), observand ca maiorescienii se cufundasera adanc (ca abordare a fenomenului literar) in psihologie, directie impusa subtil (sau poate doar pragmatic) de perspectiva gherista. Astfel „filtrata de discursul psihologiei, teoria platoniciana a emotiei impersonale e amenintata de pierderea caracterului estetic” (emotii – in sens psihologic – n-au doar artistii). Prin referire la un articol al lui P.P. Negulescu din 1893, autorul clujean conchide ca „ situatia unui tanar critic junimist la inceputul anilor 90 [secolul al XIX-lea] era fara iesire: pus in fata unui limbaj fara ideologie si a unei ideologii fara limbaj, el trebuia sa se imparta intre discursul sau si principiile sale, nereusind in realitate sa se regaseasca nicaieri”.  Aici intervine in scena Mihail Dragomirescu, care va incerca sa demaste neputinta stiintei – deci si a psihologiei – de a explica mecanismele creativitatii. Poetica subiectivitatii si cea a alteritatii (pe care nu le rezum, caci trebuie urmarite in detaliu) il conduc, insa, catre o metaforizare lipsita de operabilitate a limbajului critic.

Modul in care Tudurachi reface istoria ideatica a esecului teoretic dragomirescian merita toata atentia. Dupa o digresiune despre psihanaliza care  [la inceputul secolului] „facea oarecum pipaibile acele continuturi sufletesti pe care psihologia nu mai era in stare sa le cunoasca”, trecand apoi prin constatarea ca fenomenologia husserlinana va distinge intre „existenta empirica a omului si trairea sa interioara”, cercetatorul evidentiaza ca  Dragomirescu nu dispunea la 1895 de „un aparat conceptual care sa ateste existenta unor continuturi sufletesti neacoperite de psihologie” (semnificativ este ca aceasta judecata nu cauta sa-l justifice pe teoreticianul capodoperei, ci doar contextualizeaza situatia epistemologica a sfarsitului de secol autohton). Avand ca obiect de investigatie niste aspiratii/intuitii abstracte, iar nu mecanisme functionale, Adrian Tudurachi se vede  nevoit sa parcurga in sens invers teoriile secolului XX pentru a justifica inconsecventele lui Mihail Dragomirescu. Ma intreb daca nu-i, totusi, un efort prea mare? In acest sens, volumul exprima gratuitatea (remarcabila) a unui istoric literar care explica – limpede si coerent – ceea ce ar fi putut deveni teoriile lui Dragomirescu daca nu s-ar fi transformat in ceea ce sunt.

Pe de alta parte, tehnica sa descendenta instaureaza precedenta ulterioritatii critice, in conformitate cu care sistemele conceptuale analizate sunt reconstruite de catre o subiectivitate filtrata intens prin constiinta epistemologica a actualitatii. Calinesciana pe sfert, interesata de biografia ideilor si mai putin de contextul epocii, abordarea cercetatatorului clujean se individualizeaza printr-un control teoretic riguros si un ironic echilibru stilistic. Daca ar fi aprofundat polemica lui Dragomirescu cu autorul Mutatiei valorilor estetice, n-as fi avut nici o obiectie.

 

 

O monografie echilibrata

(Daniel Cristea-Enache, Un om din Est, Curtea Veche, 2006)

Daniel Cristea-Enache are indrazneala sa tipareasca, in presa culturala, de la conspecte scolaresti pana la cele mai subtile comentarii despre cartile nou aparute pe piata. Nu, nu se poate vorbi in ce-l priveste – in ciuda faptului ca a adunat deja doua culegeri consistente de articole – despre compromiterea calitatii in favoarea cantitatii. E vorba doar despre diversitatea scrisului sau. Sa scrie mai putin n-ar fi o solutie – chiar si schitele didactice, cand nu-s o corvoada, te mentin in forma. Sa publice mai selectiv – da. Adica sa-si restranga aria stilistica pentru a-si consolida autoritatea critica exclusiv prin diferentiere si mai putin prin „plurivalenta”. Altfel, Daniel Cristea-Enache are un echilibru pe care putini critici din tanara generatie se preocupa sa-l aiba. Judeca aspru si lauda cu masura. Referitor la polemica recenta – despre literatura douamiista – cu confratele Paul Cernat balanta inclina, nu ma-ndoiesc, in favoarea lui.

Ca cercetator, Daniel Cristea-Enache s-a lansat prin studiul Un om din Est: o monografie despre marginalul I.D.Sarbu. In prima sectiune a cartii – De la Petrila la Petrini –, criticul se metamorfozeaza in biograful narativ al unui fabulos destin, interesat nu numai de viata lui Gary „asa cum a fost”, cat mai ales semnificatiile/impactul unor evenimente decisive asupra interioritatii protagonistului. In acest fel, biografia lui Sarbu – inceputa inedit cu anul mortii si intrata pe fagasul normal abia dupa conventionalizarea literara a demersului – se urzeste din efortul lui Daniel Cristea-Enache de a integra intr-o structura epica fragmente de  memorialistica, marturii contextuale, interpretari ulterioare ale faptelor traite. Documentarul se transfoma in resursa a imaginarului. Cred ca registrul retoric e bine ales din doua motive: in primul rand, revigoreaza formula istoricizata a monografiei „clasice” (viata si opera) pentru care autorul a optat, iar in al doilea rand raspunde cum nu se putea mai adecvat insesi vietii reale a lui I. D. Sarbu. Cum altfel – daca nu transformandu-l in personaj – sa scrii despre o persoana hatra inca din tinerete, cu simpatii de stanga, soldat atletic, student protejat al lui Blaga, cu rude in Brazilia, mai tarziu hartuit de comunisti in timp ce se dedica, printre „depresii melancolice”, unor slujbe obscure (omul sfinteste locul!), iubindu-l pe Baconski ca poet, chiar daca i-a refuzat, la un moment dat, o imbratisare.

Partea a doua a cartii contine, cred, un paradox. De obicei, in astfel de studii, autorilor nu prea le iese contextualizarea – „sistemul” – ori le scapa plasarea exacta a scriitorilor in epoca sau, ma rog, cele mai multe obiectii din aceasta directie vin. Si e intrucatva normal: sintezele sunt mai greu de construit verosimil decat analizele. Desigur – pastrand o logica oarecum compensativa – pentru aplicatiile pe text, nimic de zis, aplauze in valuri. Dar, cu studiul lui Daniel Cristea-Enache lucrurile stau invers. Caci daca surprinde/justifica pertinent profilul biografic al lui I.D.Sarbu, reteaua de influente, tarele formarii sau fazele de creatie in diferite genuri (teatru, memorialistica, proza), criticul bucurestean isi extinde perdant metoda si asupra interpretarii textelor artistice ale scriitorului petrilean. S-a observat, de altfel, biografismul facil al unora dintre interpretari. Unele pasaje aduc chiar a critica de popularizare.

In concluzie, ce castiga la pod (biografia celui care  expedia demult Scrisori catre Bunul Dumnezeu e, realmente, a masterpiece), Daniel Cristea-Enache ajunge sa dea la vama (ramanerea la intentionalitatea auctoriala e, totusi, prea putin pentru unul dintre cei mai vizibili critici ai momentului). Ceea ce face ca Un om din est sa exprime o medie aritmetica a  potentialitatii sale critice. Oricum, nivelul cartii e cu ceva sub nivelul imaginii publice a autorului.

 

 

Lirism constatativ

(Iulian Baicus, Max Blecher – un arlechin pe marginea neantului, Universitatea Bucuresti, 2004)

Oricat ar incerca Iulian Baicus sa justifice titlul cartii sale despre Max Blecher (2004), din sfera kitsch-ului n-are cum iesi. Nefericita alaturare sematica – un arlechin pe marginea neantului – ce ar trebui sa sintetizeze profilul interior al scriitorului alatura strident doua tipuri de imaginar: unul funambulesc-artificios (prin trimiterea la comicul de balci) si celalalt existential-metafizic (sugerand dimensiunea ontologica pregnanta a scrisului blecherian, proximitatea mortii). Ca si cum n-ar fi suficient de nepotrivit, al doilea termen, cel „tare” (neantul) este investit cu atribute concrete: are o margine. Imaginea devine ieftina, iar semnificatia ambigua. Ce anunta  acest titlu: un scriitor tragic sau unul absurd?

Apoi, desi se vrea o monografie, volumul lui Baicus este o colectie de eseuri. Criticul nu are in vedere o demonstratie, ci cauta sa „descifreze destinul literar al acestui arlechin in carje, Rege bolnav al unei lumi la fel de bolnave, intrata in putrefactie” (?!). Observatiile sale constituie un colaj divagant al interpretarilor anterioare, iar reflectiile patetic-morale („Max Blecher, un om bolnav, ne invata pe noi oamenii sanatosi (sic!), imbacsiti cu carti, cat de minunat poate fi miracolul vietii.”) sporesc aura provinciala a cartii. Desi a publicat patru volume pana in prezent, Iulian Baicus nu face parte din prima linie a criticii tinere. De ce? Pentru ca e o fire prea constatativ-lirica. Si cum bine se stie, constatarile (chiar si cele artiste) nu impun directii. Cel mult le remarca.

 

 

Capcanele reabilitarii

(Adrian Jicu, Dinastia Sanielevici. Printul Henric, intre uitare si reabilitare, Cartea romaneasca, 2008)

Cartea de debut a lui Adrian Jicu – Dinastia Sanielevici. Printul Henric intre uitare si reabilitare – are meritul (deloc neglijabil) de a reconstitui cu rabdare imaginea uneia dintre cele mai acide/extravagante figuri critice ale inceputului de secol XX. Documentat temeinic, capitolul  O viata tumultoasa reprezinta cea mai solida si palpitanta sectiune  a cartii. Povestea are ritm, urmeaza conventional cronologia vietii lui Sanielevici, biograful face lumina in cazul catorva date controversate (chiar anul nasterii), picanteriile sunt integrate verosimil, tusele perioadei se intrezaresc corect hasurate, portretul criticului in devenirea sa are consistenta.

Dar minunea nu tine mai mult de cincizeci de pagini, caci sistemul teoretic pare nitel mai greu de „povestit” decat viata. De fapt, criticul bacauan ezita consecvent in explicarea/ amendarea/ valorizarea teoriilor complicate (unele chiar absurde) ale lui Sanielevici. Bunaoara, n-am inteles – din lamuririle eliptice ale lui Adrian Jicu – mizele polemicii dintre Curentul nou si Samanatorul. De asemenea, disputa cu Gherea  e tratata expeditiv (desi era interesanta pentru ca se consuma intra-ideologic – ambii fiind socialisti), iar comparatia cu Dragomirescu (fundamentala in creionarea unor modele ale esecului conceptual atat din unghi pozitivist – critica stiintifica –, cat si idealist – estetica integrala) ramane neaprofundata. Aceasta abordare a-detaliata se intemeiaza pe un mimetism sintetic, al carui scop (evaziv) ingaduie mijloace fara scrupule: nu va poticniti in nuante, observati ansamblul!

Orchestrand cu pricepere redundante in manuirea referintelor, Adrian Jicu uita, in fond, de ce il reabiliteaza pe Sanielevici. A fost criticul marginalizat/uitat din cauza verticalitatii sale vehemente, iar opera s-a contaminat (nedrept) de stigmatul autorului? Sau, cu adevarat, idei originale n-a avut Sanielevici decat din punctul sau megaloman de vedere? In cele din urma, studiul ajunge impaciuitor sa mixeze cele doua tendinte, insa autorul nu mai verifica daca acestea sunt compatibile. Totusi, o nedumerire esentiala ramane: oare merita, cu adevarat, Sanielevici reabilitat? In absenta raspunsului la acest tip de intrebare, reabilitarile n-au obiect. Sunt doar mode.

 

 

Exorcizarea avangardei

(Paul Cernat, Avangarda romaneasca si complexul periferiei, Cartea romaneasca, 2007)

In ipostaza de cercetator, Paul Cernat prefera potecile umblate. Nu din prudenta si cu atat mai putin din dorinta patimasa de a spulbera certitudini decantate. Constient ca „sunt foarte multe lucruri de spus altfel” despre inceputurile avangardei romanesti, criticul clarifica inca din prefata sensul demersului sau. Caci studiul – Avangarda romaneasca si complexul periferiei – nu constituie o noua interpretare a fenomenului estetic de la inceputul secolului trecut, ci investigheaza multiplele discursuri identitare, critice sau politice care l-au facut posibil. Criticul deduce ca frondele sau exploatarea limitelor artei nu sunt nici pe departe acte artistice gratuite, ci se dovedesc suprafata unor ramificate raporturi ideologice de legitimare culturala, a caror implicatie social-nationala nu trebuie ignorata. In consecinta, deconstructia lui Cernat instituie un reglaj al perspectivei asupra dimensiunii cultural-imaginare a avangardei si marcheaza setarea unui alt limbaj de abordare a fenomenului literar autohton. Tratand extraliterarul ca pe o simptomatologie a literarului si demascand axiologia exclusiv estetica (care se autoinvesteste cu semnificatie, dar nu poate explica nici cauzele, si cu atat mai putin efectele artei), cronicarul Observatorului cultural descompune si inventariaza arsenalul de mistificari ce au incarcat primul val avangardist de povara  mitizanta a precursoratului. S-ar putea spune ca Paul Cernat face chiar o exorcizare documentara si hermeneutica asupra receptarii avangardei, din care cel mai castigat iese insusi fenomenul cultural dezbatut, a carui „realitate” –  posedata de autoritatea exaltata a cliseelor interpretative –  este acum restituita.

Astfel ca, prin amploarea sintetica, dar mai ales prin dexteritatea metodologica a abordarii, afirm deschis ca Avangarda romaneasca si complexul periferiei este cel mai valoros studiu de istorie si critica literara (al generatiei tinere) din ultimul deceniu. Din cel putin trei motive:

1. Redimensionarea conceptului de complex cultural.

Daca Mircea Martin urmareste problematica identitara, mai degraba, la nivel retoric/teoretic (sublimarea calinesciana a complexelor de inferioritate in actul fauririi unei istorii literare monumentale), Paul Cernat se „cufunda” in hatisul istoric (publicistica, memorii, anecdote, culise editoriale) pentru a reface epoca – cum si afirma – „la firul ierbii”. Contextualizarea lui vizeaza, astfel, nu doar produsul ideologic rezultat de pe urma instalarii complexelor, cat mai ales procesul, adica resorturile pragmatice care au alimentat si potentat  o constiinta nationala ce se resimte periferica. Intamplarile anodine ale avangardei, stralucit reasamblate (dupa o suta de ani) de critic confera, cred, sporul de credibilitate al tezei conform careia „constructiile intelectuale cu mize identitare” din spatiul romanesc au la baza un complex de inferioritate.

2. Investigarea canonizarii lui Urmuz

Relevanta studiului de caz provine din acuitatea demonstratiei lui Paul Cernat care observa intr-un dosar al receptarii ca, de fapt, autorul Fuchsiadei serveste – o perioada destul de indelungata (din epoca si pana la protocronisti) – drept vehicul artistic pentru legitimarea avangardei, insa dupa credibilizarea canonica a acesteia, cota lui Urmuz scade (vezi interpretarile lui Mircea Scarlat sau Ion Pop), acesta reluandu-si locul la „periferia centrului”. Cei naivi vor intelege din aceasta ultima sectiune a cartii ca programele estetice ajung reprezentative numai atunci cand interesele de imagine gasesc conjuncturi politice favorabile, fapt ce conduce la emulatii critice. Iar pana la consensul orgoliilor intelectuale nu mai e decat un pas…

3. Contextualizarea est-europeana

Prin faptul ca raporteaza avangarda romaneasca la cele din Estul Europei   (nu tipologic, ci prin filtrul unor ecouri ce transpar in publicistica autohtona), Paul Cernat intelege ca nu se poate face istorie literara sub forma izolationismului cultural, cu atat mai mult cu cat avangarda reprezinta, probabil, una dintre cele mai „internationaliste” directii ale secoluluiu XX. Vase comunicante periferice, avangardele nationale est-europene par a intruchipa – in scenariul criticului – o „comunitate” estetica virtuala care se reuneste in consemnari publicistice. In aceste pagini, din cauza densitatii informatiei, ar fi fost recomandat ca Paul Cernat sa-si relaxeze stilul. Din pacate, n-a operat ajustarea. Ceea ce face lectura mai greoaie, insa nu stirbeste validitatea demersului.

 

 

 

Un fizionomist

(Angelo Mitchievici, Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente, Institutul Cultural Roman, 2007)

„Fizionomiile decadente” ale personajelor lui Mateiu Caragiale (ba chiar ale scriitorului insusi) sunt captivant construite de Angelo Mitchievici. Criticul porneste de la premisa ca opera enigmaticului autor – care n-a dobandit niciodata statutul de romancier – nu poate fi descifrata decat in cadrele unei estetici a decadentei. Prin urmare, dandysmul, kitsch-ul sublim (care se converteste in produs artistic autentic), artificialitatea sau retorica maladivului devin termeni intrinseci prin care Mitchievici isi propune sa distinga decadenta de aparentele ei avataruri romantice sau simboliste (ce vehiculeaza aproximativ aceleasi categorii). Detabuizarea critica (investigarea imaginarului clinic-erotic), precum si apetenta pentru teoretizari, imprima studiului tinuta unei reflectii profesioniste.

Practic, Angelo Mitchievici este foarte abil in a-si inventa propria originalitate, lucru deloc de neglijat daca ne gandim ca despre Mateiu Caragiale a curs ceva cerneala. Macar ca nu-l abordeaza primul pe autorul Crailor… din unghiul decadentei si in ciuda faptului ca ramane la interpretare estetica (cu ceva face-lifturi notabile, e drept), discursul criticului constantean lasa impresia ca il reinterpreteaza cu instrumentar nou pe complicatul prozator. Nu minimalizez pertinenta observatiilor, ci doar atrag atentia asupra tehnicilor de autopromovare ale cartii.

Totusi, sarac pe segmentul de critica a receptarii si ignorand potentialul speculativ  al imaginii publice (istoricizate) a lui Matei Caragiale (vezi controversatul top literar din 2002, in care Craii de Curtea veche a fost considerat cel mai bun roman al secolulului XX), volumul lui Mitchievici ofera inca o varianta asupra scrierilor mateine. Insa distanta de un veac dintre autor si critic cred ca impunea mai mult.

 

 

 

Estetica inefabila

(Horea Poenar, Semnul celor patru – O teorie a interpretarii, Paralela 45, 2008)

Cea mai recenta carte a lui Horea Poenar obliga la reconsiderarea limbajului critic. Asa ca ma vad nevoit sa fac un ocol „teologal”. Vechiul Testament consemneaza ca ulterior legamantului mozaic (primirea tablelor legii pe muntele Sinai), evreii au fabricat un obiect cultic – Chivotul Legamantului – ca semn al prezentei (chiar al materialitatii/vizibilitatii) lui Dumnezeu. Investit metonimic cu aura sacralitatii, acesta insotea armata ebraica in toate razboaiele, iar biruintele erau celebrate in jurul lui. Insa, dupa anumite perioade de timp (uneori sute de ani) in care Yahve se retragea din lume si nu mai transmitea mesaje prin profeti, poporul isi pierdea cumva memoria religioasa si incepea sa foloseasca fara discernamant Chivotul Legamantului. Adica il confundau pe Dumnezeu cu fenomenalizarile sale simbolice. In acest context, uitand poruncile si relevanta sacerdotala  a obiectului, comiteau imprudente care ajungeau sa-i coste viata. Acum, ce-nsemna acest lucru? Unul dintre princiipiile fundamentale ale iudaismului era ca nimeni nu poate sa-l vada pe Dumnezeu si sa ramana in viata. Iacob se lauda ca ar fi trait aceasta experienta, dar el avusese doar un vis, iar lupta s-a dat cu un inger. In fine – revenind la Chivot – cum oamenii erau departe de Dumnezeu (isi pierdusera, din generatie in generatie, chiar memoria practicilor devotionale), se incumetau – dintr-o curiozitate ignoranta sau poate din dorinta sincera de a trai revelatii – sa deschida obiectul sfant si sa priveasca… Cu totii mureau pe loc.

Chiar daca  inlocuieste termenii & schimba regulile „jocului”, cred ca un astfel de model poate fi regasit si in Semnul celor patru. „Teoretician si artist in acelasi timp” (Mircea Martin), Horea Poenar propune o constructie ce urmareste „modalitatile de miscare ale discursului [artistic/interpretativ], identifica temporalitatile care se afla in joc in fiecare moment al semnificatiei si contureaza atat cat e posibil identitatile esentiale (subiectivitatea, lumea, opera, alteritatea) asa cum acestea sunt produse in tesatura fina a trei orizonturi discursive (al interpretului, al operei/lumii si al interpretarii) si un orizont nondiscursiv (himenul)”. Pentru un astfel de proiect, universitarul clujean mobilizeaza energiile istoriei filosofiei (se dezice de Heidegger ori Derrida), deconstruieste – sprijinindu-se din plin pe – esteticile sistematice ale ultimului veac, pentru a ajunge la concluzia ca exista trei vizibilitati (straturi (a)lingvistice de semnificare) ale discursului. Prima ar fi vizibilitatea restrictiva, prin care interpretul isi configureaza orizontul. Ea exprima o credinta limitativa deoarece in aceasta faza subiectul acorda valoare de existenta exclusiv elementelor care se integreaza (ca perceptie si sens) in sfera lui de a explica lumea. Acest grad al interpretarii surprinde/restituie „fenomenul in intelesul sau elementar, de prezenta a lucrului in constiinta si de prezenta a constiintei intr-o lume inca deplin constituita”. Atunci cand discursul interpretativ „decide o intersubiectivitate, o istorie proprie”, adica ceva ce nu poate fi controlat de interpret, Horea Poenar vorbeste despre o vizibilitate deschisa. Nasterea unui canon literar sau formarea unei traditii intr-o disciplina – categorii istorice ale ordinii –  justifica acest tip de vizibilitate ce conserva iluzia stabilitatii. O a treia posibilitate – care constituie miezul teoriei lui Horea Poenar – se refera la momentul in care vizibilitatea deschisa permite „perceptia (invizibila) a unor regularitati ce explica si traseaza spatializarea si temporalizarea discursului dinspre orizontul interpretarii spre cel al operei si al interpretului”. Vizibilitatea transdiscursiva reprezinta, prin urmare, traducerea unui concept ce da seama despre fracturarea temporalitatii discursului de catre o temporalitate estetica.  Insa aceasta discontinuitate se dovedeste fecunda pentru interpretare, iar energia/tensiunea ei „ne da o vedere suplimentara”.

Numai  ca aceasta categorie-eveniment, ce ar genera „plinatatea pozitionala” a lumii prin potentarea estetica a interpretarii, denunta fragilitatea (mizata) a teoriei lui Horea Poenar. Cu o retorica paulina, teoreticianul recunoaste ca „nu vom vedea niciodata ceea ce am numit invizibil [transdiscursiv], dupa  cum nu vom avea acces deplin nici la o vedere a vederii”.

Nu-mi aduc aminte de vreun studiu recent care sa fi fost mai aproape de o estetica a inefabilului ca acest volum. Caci, ori criticul a vazut invizibilul (scapand cu viata, spre deosebire de evrei) – revelatie estetica (de unde vehementa certitudinii), ori n-a vazut nimic – revelatie ratata (constientizarea limitarii). Cert este ca, adesea, desi afirma, textul lui Horea Poenar nu comunica. Undeva se produc scurtcircuite de semnificatie. Se prea poate sa fie calculate, rod al unei constructii, ar fi oricum in spiritul imaginarului ideologic al cartii (la fel s-ar putea explica si fragmentele literare abundente). Cu toate acestea, tare ma tem ca aceasta alta teorie a interpretarii – densa, speculativa, provocatoare – sa nu semene prea mult cu o aporie nostalgica.

 

 

 

O istorie functionala

(Calin Teutisan, Eros si reprezentare – conventii ale poeziei erotice romanesti, Paralela 45, 2005)

Scrierea unei istorii a poeziei plecand de la conventionalizarile imaginare ale unei teme (dragostea) constituie, fara indoiala, un proiect ambitios. Calin Teutisan mai adauga insa o nuanta. Caci nu-l vor preocupa toti poetii care au abordat tema, ci doar aceia a caror prag de canonizare a fost – macar partial – trecut. Preluand teza lui Harold Bloom (canonul poeziei erotice autohtone s-a format in jurul lui Eminescu, dupa cum Shakespeare fusese nucleul literaturii europene) printr-o abordare calinesciana, in fond, (cand lipseste o traditie/un clasicism ele se cer inventate), criticul clujean opereaza selectia „materialului” analizat nu pe criterii axiologice, ci pe argumentul autoritatii. Astfel se explica cum poeti ca Alexandru Macedonski, Ion Minulescu, Emil Brumaru sau Mircea Ivanescu nu se regasesc in sinteza. Prin urmare, ar fi vorba despre o istorie „tare” ce urmareste varfurile unei culturi, vocile secundare ramanand in tacere.

Cuprinsul volumului reproduce didactic schema Ioanei Em. Petrescu din  Eminescu si mutatiile poeziei romanesti (protoistoria conventiei; instaurarea conventiei; persistenta conventiei; negarea conventiei; deconstructia integratoare a conventiei), insa particularizeaza metamorfozele universului imaginar erotic printr-o suita de relatii critice atent articulate, dar mai ales printr-un dialog cordial cu receptarea anterioara. De pilda, criza rostirii se suprapune la Eminescu peste o fictionalizare a iubirii – „memoria [erotica] prezentifica sentimentul –, situatie careia ii raspunde (in registrul unei erotici agonale) poetica argheziana a distantei. Desi sunt absente, feminitatile lui Arghezi produc „viziuni halucinante de excitatie ale subiectului”: Rada e o „stihie erotica”, iar concupiscenta Tincai marturiseste despre „ magia [proiectata] a carnii”. De asemenea, analizele pe Ion Barbu sau Nichita Stanescu sunt harti edificatoare cu privire la mutatiile viziunii despre iubire (si implicit despre lume). Din pacate, in investigarea poeticii optzeciste – aspect ce ar fi putut prelungi modelul petrescian – Calin Teutisan comite o reductie teoretica: de la Mircea Cartarescu, Florin Iaru si pana la Marta Petru sau Ion Muresan –  cu totii ar ipostazia o erotica textualista. Desigur, comentar