Cecilia Stefanescu, Intrarea Soarelui
Dimensiune font:
Cecilia Stefanescu, Intrarea Soarelui, Editura Polirom, 2008, 364 pagini, 35 lei
Anecdota primeaza, asa ca am sa va spun mai intai o anecdota cat se poate de reala, de altfel.
In 2005 lucram la Averea, un ziar de care cel mai probabil nu ati auzit, si am facut cu Matei Martin o ancheta privind arta gay din Romania. Din lipsa de material, pentru partea de literatura am vorbit cu Cecilia Stefanescu: nu-i citisem romanul Legaturi bolnavicioase, dar din cronici intelesesem ca ar avea oarece pagini privind lesbianismul. Cecilia Stefanescu a fost destul de iritata de conversatie, aratandu-mi cat se poate de ferm ca romanul ei nu are nici o legatura cu ideea de roman gay, intrucat naratorul e necreditabil si tot discursul sau e o fantasma fara referent. Au trecut doi-trei ani si in timp ce filmul facut dupa Legaturi bolnavicioase se pregatea sa iasa, am avut ocazia sa citesc un interviu in care Cecilia Stefanescu vorbea cu mult aplomb despre problema homosexualitatii pe care o ridica filmul si cartea, intrebandu-se daca retardatul public romanesc este educat/ pregatit pentru frecventarea unei teme atat de sensibile si de curajoase.
Cronica mea la Intrarea Soarelui, romanul no 2 al Ceciliei Stefanescu, nu poate sa treaca peste urmatoarea curiozitate: cum ar fi aratat cartea daca ar fi avut un redactor adevarat – cum era Magdalena Bedrosian la Cartea Romaneasca?
Rolul redactorului de carte este in Occident sensibil mai important si mai respectat decat in Romania, unde sectorul editorial nu furnizeaza in ce priveste atributiunile redactorului (i) o definire conceptuala, (ii) o competenta suficienta cantitativ si calitativ si (iii) autori educati in sensul feed back-ului cu redactorul de carte.
Deci, daca Intrarea Soarelui arata asa e si vina Editurii Polirom si a coordonatorului de colectie (un bun scriitor), care ar fi putut semnala autoarei zecile si sutele de pasaje, fraze, expresii rizibile si agramate; si care ar fi trebuit sa forteze acordul autoarei de a lucra pe ele, in caz contrar renuntand sa mai publice cartea sau, daca autorul era atat de important, sa retraga redactorul de carte din caseta.
Simtul literar al Cecliei Stefanescu este o catastrofa. Nu stie sa faca o fraza; nu stie sa transmita o informatie; nu stie sa cadreze un gest ori sa structureze o scena („nu stie” nu inseamna ca nu o face niciodata, doar ca balbele sunt mult prea numeroase). Cecilia Stefanescu are o mare problema cu comunicarea informatiei in regimul pragmatic al cartii: in loc sa participe la o redundanta constructiva/ dinamica/ in progress, informatia de la pag 50 despre personajul x defocalizaza sau intra in conflict ori divergenta cu ce se spune la pag 60, 125 sau 200. La pag 71, bunaoara, Emi se intreaba: „Ce secret i-ar fi putut servi la schimb? A scormonit in toate ungherele mintii. Nu, nu mai avea nici unul… Cufarul lui Emi se golise, iar pe fundul lui nu mai ramesese (sic) decat un maruntis pe care se gandea acum daca sa-l scoata la bataie.”; dar la pag. 72, aceeasi Emi e „inciudata ca intamplarea rupsese vraja dintre ea si Sal si ca nu putuse vedea cu ochii ei ce vazuse el, pentru ca apoi sa-i poata da cel mai tare secret la schimb, sa-i spuna in sfarsit e aflase ea insasi destul de tarziu, in urma cu jumatate de an aproape, cand Sal cazuse bolnav la pat si disparuse o saptamana, fara sa mai dea nici un semn.” (subl. mele, M. I.) Alt exemplu: asa cum aflam la pag. 122, reintalnirea dintre Emi si Sal se produce „dupa mai bine de douazeci de ani”, in momentul in care Sal „se gandea in special la fetele lui, care in toamna urmau sa inceapa scoala, desi (?????) stiau deja, la sase ani, sa adune si sa scada si ocazional (????), daca primeau de la tatal lor exercitii cu numere simple, puteau sa si inmulteasca”. Dar in momentul vacantei la mare, petrecut de buna seama mai tarziu, fetele au tot sase ani! (v. pag. 198: „decretase ca fetele de sase ani nu pot pati nimic rau etc.”). Or, intre timp trecusera mai bine de doi ani: cei doi amanti, Emi si Sal, avusesera timp sa inchirieze o garsoniera in Obor, pentru cateva luni (se intuieste din context), operatiune pe care, de la parasirea garsonierei, „n-au mai avut curaj multa vreme sa o refaca” (pag. 287). Apoi, la pag. 348 se spune ca Emi si Sal mai „inchiriasera o camera aproape un an de zile” la Hotel Banatul, „cu ceva vreme in urma, cand lui Sal ii mergea mai bine si-si permitea”. Toate acestea se petrec intre momentul reintalnirii si momentul vacantei la mare, dar fetele au tot sase ani…
Nenumarate pasaje par sa n-aiba nici o noima – nici in context, nici in ansamblu (de exemplu, episodul flashback-uit si apoi dialogul dintre baieti dintre pag. 165-181 alcatuiesc o secventa nu doar complet inutila, dar si conceputa cu picioarele).
Asta ca sa nu mai zic nimic de inadecvare prosteasca a personajelor la varsta lor de opt si apoi de zece ani (Adriana Stan a dat in cronica ei suficiente si savuroase exemple).
Totusi, nu am de gand sa procedez la o completa desfiintare a cartii: am introdus discutia cu redactorul tocmai pentru ca romanul nu mi-a displacut 100%. Are cateva lucruri de care iti aduci aminte; si cateva pagini bune – nu in sensul ca ar fi mai putin prost scrise, ci in acela ca te prind in asa fel incat sa uiti de stilul Ceciliei Stefanescu.
Episodul epifaniei cu cadavrul gasit in subsolul blocului lui Harry e primul lucru care mi-a atras atentia: pe langa feelingul lui noir, placut in sine, are un rol important in constructie (destabilizeaza cu totul, in sens creativ, astepatarile formate in primele zeci de pagini). Poate solutia de continuare care i se gaseste nu e cea mai buna, dar e in regula. Mi-au mai placut scena intalnirii familiilor celor doi amanti, in capitolul „Nautilus”, precum si capitolul „Petrecerea”: autoarea arata aici ca stie sa construiasca eficient, cu subtilitate fata de psihologia personajelor si cu inteligenta fata de asteptarilor celui care citeste. Alt episod care mi-a placut e partea cu fuga celor doi copii de acasa: are o exuberanta care coopteaza. Desi inceputul ultimului capitol e stangaci, grabit sa explice abrupt poanta care oricum devenise evidenta cu multe pagini in urma, romanul are un final bun, care te tine in carte: am apreciat ideea de a voala „corespondenta” dintre femeia din subsol si Emi. Pacat doar ca sfarsitul nu incheie o carte in care „talentul” genuin al Ceciliei Stefanescu sa fi fost cumva tratat.
Sursa: http://revistacultura.ro
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau