Cecilia Stefanescu, Intrarea Soarelui/ review de Adriana Stan

Cecilia Stefanescu, Intrarea Soarelui, Editura Polirom, 2008, 364 pagini, 35 lei

 

Cu o Cecilia Stefanescu plasata fara remuscari „in avangarda noului nostru val fictional” (Bucurestiul cultural, nr.19-20/2005), nu-i de mirare ca proza tanara ii apare lui Paul Cernat, in pofida ajustarilor ulterioare de condei, subtire si fada ca o apa salcie. Crescuta in sera cenaclului cartarescian al anilor ’90, publicata in Ferestre ’98 si Tescani 40238, autoarea a beneficiat intr-adevar de un nesperat lifting publicitar prin adaptarea celui dintai roman, Legaturi bolnavicioase, intr-un film cu o distributie paietata ce a muscat serios din box-office-ul autohton si a facut sa tresalte multe inimi sensibile de adolescenti. Scenariul cu schepsis comercial – lesbianism & incest – era impachetat intr-o scriitura pufoasa ca o tarta, asezonata calofil in directia senzorialitatii, ce putea, fireste, trece drept stil, doar cu conditia sa inchizi ochii sagalnic ca in revistele lucioase pe unde si-a tot intins foiletoane Cecilia Stefanescu. Lucrurile luau totusi o turnura cam gonflabila o data cu aparitia gratioasei romanciere, alaturi de multe nume cu vana, in programul de traduceri Les Belles Étrangères pe 2005, desi, la o adica, cerintele presante ale globalizarii ar fi explicat si aceasta optiune culturala, in cazul unei piete editoriale franceze mereu ospitaliere cu pompieristele visceral-zaharisite. 

Se sparie insa gandul canonizant in momentul in care afli, de pe coperta romanului numarul 2, Intrarea Soarelui, cum autoarea pune piciorul in prag „neintreruptelor confesiuni autobiografice de care e plina literatura de azi” si cuteaza sa scrie de „toate acele lucruri despre care literatura contemporana nu mai are pofta sa vorbeasca”. Dar ce anume a ascuns sub pres biata proza recenta? Cumva „temele mari”, exhibitionismul anatomic ori sclifoseala vizionara? Caci, sa ne intelegem, Cecilia Stefanescu le aduce pe toate pe tava, intr-un gem de superoferta. Subiectul romanului – dragostea infantila, continuata, la distanta in timp, prin amor extraconjugal – ar fi comportat, e drept, o tratare spectaculoasa la nivel stilistic macar, asta daca la mijloc s-ar fi aflat o indemanare alexandrina (de Cartarescu, de Nabokov). In decalajul vesel dintre scop si mijloace al tinerei romanciere insa, relatia de pastisa pasionala cu modelele livresti nu pare a fi mai productiva decat o migrena bazaitoare. Ideile de interes ale naratiunii se scurtcircuiteaza cam pe la sfert, Cecilia Stefanescu fiind – probabil si gratie unei receptari critice in general amiabile – o victima, de la un punct, inocenta, a propriului bovarism.

 

Daca Legaturile bolnavicioase mai puteau sa-i insele poetizant pe unii prin langoarea stilistica, in Intrarea Soarelui amatorismul scriitoricesc pluseaza intr-o flagranta plina de sine. Exista, si aici, un persistent iz ecranizabil al actiunii, cu oarecari atractii inspre telenovela cu pretentii. Ca filmul ar bate cartea o sugereaza, desigur, dozele de perversitate si de romant mixate cu influxuri de morbid second-hand, digerabil la nivel senzationalist. Scena vag necrofila din subsolul blocului, in care baiatul cu talente „supranaturale” descopera, prin anticipatie fantasta, sfarsitul tragic al povestii sale de dragoste – ar putea fi, de pilda, salvata de pelicula. Ma indoiesc insa ca acesta constituie un compliment strict literar la adresa cartii Ceciliei Stefanescu, mai ales prin comparatie cu romanele „prea bune” ca sa fie ecranizabile.

 

Altminteri, naratiunea in sine nu transmite defel autenticitate psihologica sau senzoriala. Ca si mai antan de fapt, autoarea e prea prinsa tematic in marota kitschoasa a erotismului ilicit ca sa nu piarda nonsalant din vedere eventuala adecvare caracterologica. De obicei in ce o priveste, de la metaforele obsedante la mitul personal e rost doar de vrajeala stilistica, nu si de filtrare a temei prin specificul personajelor. Ca era vorba de doua studente abramburite mai deunazi, de doi copii rataciti sau de doi amanti clandestini de data aceasta, o aceeasi flasneta de sentimente, anatomii plus dulcegarii retorice intra in schema dragostei interzise, careia, pasamite, la inceput de mileniu trei nu-i mai spunem vis romantic, ci feminism fara prejudecati. Sunt, in orice caz, ratiuni sa speri ca, fie si fara schimbari dramatice de ton sau viziune, paleta „intimitaturilor” curajos expuse de Cecilia Stefanescu nu se va opri aici, intrucat mai raman disponibile pe viitor alte varste si/ sau regnuri.

 

Povestea lui Sal si Emi, desfasurata pe strada solara din Bucuresti in cea mai frapant „mendebila” atmosfera de sexualizare si onirism, e cu totul neconvingatoare nu prin excesul de corporalitate infantila, ci prin complexitatea psihologica pompata neglijent in cei doi eroi in varsta de 10 ani. „Imoralitatea” nefiind aici in chestiune, diferenta ar fi trebuit sa o faca, la fel ca in cazul modelelor indepartate ale autoarei, stilul. Desi s-au avantat unii recenzenti entuziasti sa gaseasca in prima parte a cartii un studiu al copilariei, este batator la ochi faptul ca Cecilia Stefanescu nu nimereste nici un ton pre limba varstei, fie el minimalist, vizionar sau ludic. In schimb, conform pornirii prototipice a creatoarei, prepuberii sai se poarta ca niste amanti cu mintea la cap ce se harjonesc sau se tortureaza psihic in cel mai firesc stil casnic, si care, inca si mai dramatic, traiesc o pasiune asociala. Cu ce etate – de personaj/ de scriitoare…- asociati, de pilda urmatoarea glosa: „(…) corpul lui cerea sa se apropie de corpul fetei prin care-i mirosea toate sucurile si secretiile si lingoarea organelor infierbantate si sangele lor subtire, prin care circulau pestisori aurii (…) dar o voce interioara ii canta ca intr-un slagar sa stea deoparte de lucrurile interzise, sa nu sara dincolo de linie, sa-si tina partenera in continuare pe piedestal, s-o priveasca in inaltimile ei ametitoare.”? Precocitatea sexuala, consumata si ea explicit in vreo doua randuri, nici nu cred ca poate tine pasul cu ascutimea gandului acestor copii care vorbesc in termeni de „poltron” si „altruist”, inteleg ca au si ei frici si „angoase” sau prefera ca, in loc de fotbal, sa puna de-o meditatie extinsa vizavi de „parabola” lui Tristan si-a Isoldei, deoarece „aspiratia spre iubire e singurul lucru care te tine cu adevarat la suprafata”.

 

Cum autoarea a declarat ca nu vrea sa fie luata drept „realista”, hai sa zicem ca poate fi trecut cu vederea dispretul sau pentru minima verosimilitate a starii civile. Pe de alta parte, daca realismul e dat afara pe usa, el se intoarce binisor pe fereastra, la nivelul mult mai plat si tacanitor al ideilor de-a gata si al limbii de lemn. Caci cu toate sfortarile crepuscular-fantastice care incearca sa scoata cenaclul de la naftalina, vizionarismul lucrat al autoarei nu trece de nivelul unor aschii cartaresciene ce zgarie imaginile cele mai intamplatoare: „(…) din ochii ei rotunzi au picurat cateva lacrimi limpezi, prin care Sal a vazut-o, marita”. Arsenalul de clisee lingvistice e, in schimb, mai debordant ca intr-o compunere de gimnaziu („sa-si diversifice preocuparile”, „lacrimi amare”, „a monopoliza discutia”, „atmosfera cu adevarat romantica”, „codru de paine”), atunci cand gramatica insasi n-o ia, vanghelian de-a dreptul, la vale: „imbracamintea lui fistichie, disco, la care ii lipseau doar muzica si globurile stralucitoare”, de mana cu logica primara: „senzatia de apropiere apropia, in timp ce sunetele proiectau desene naive pe patul de cumulus adunat in globii cascati, desene celestine…” Pot doar sa mizez pe faptul ca o noua traducere in limba franceza ar atenua, prin muzicalitatea superioara a limbii, asemenea mici inadvertente, care Ceciliei Stefanescu, in cei cativa ani munciti pe roman, i-au scapat dintr-un preaplin vizionar.

 

Exista, banuiesc, un grad de fierbinteala creatoare de unde simtul ridicolului devine inoperant. Ca autoarea se supraliciteaza fara rezerve se vede din dilatarea nejustificata a multor situatii epice care, voind sa vanda impresia de sofisticare scripturala, nu fac decat sa lungeasca plicticos actiunea in redundante, detalii irelevante, gesturi goale: „A sarit pe loc alaturi de ceilalti, si-a rotit bratele in aer, s-a aplecat, s-a indoit din mijloc si in urechi ii vajaiau zgomotul glasurilor amestecate ale baietilor si chicotelile infundate ale fetelor”. Romanul inainteaza cu tot acest balast de trivialitati si pretiozitati, nestingherit nici de vodevilul ieftin al scenelor (extra)conjugale cu inselatori si inselati, din care unele nu s-ar lega in nici o credibilitate reala sau imaginara. Mai rau, pe langa erotismul flasc, de macheta, sistemul de idei pe care se croseteaza viziunea autoarei bate apa in piua celei mai crase platitudini: „(…) lamentare care ar fi facut si pietrele sa lacrimeze, daramite un barbat pe care-l numea sot si in mainile caruia isi incredintase toata viata.”

 

Pe raftul al treilea, literatura e vecina, se pare, cu bunul simt si cu prostul gust.

 

Sursa: http://revistacultura.ro