Contesa Dracula – Javier Garcia Sanchez

Erzsebet Bathory sau Contesa Dracula. Poate una dintre cele mai memorabile figuri ale secolului XVII. Unii ar considera-o corespondentul feminin al binecunoscutului Barba Albastra sau al lui Gilles de Rais, cel care a socat Franta secolului XV. Desi pe undeva cei doi se aseamana, in acelasi timp intre ei exista o deosebire fundamentala: Erzsebet ramane regina torturii pure, lupoaica sangeroasa capabila de cele mai crunte atrocitati, prea putin interesata de placerea sexuala, fiind hipnotizata  dincolo de limitele naturii umane de caldura sangelui victimelor, de tipetele de durerere alte fetelor naive care doreau o viata mai buna si care credeau ca o pot obtine ca slujnice in castelele celei ce avea mai tarziu sa fie cunoscuta drept Contesa Dracula.

Javier Garcia Sanchez, avand la baza o bibliografie vasta, reuseste sa aduca la viata un personaj infricosator. Intreaga poveste este relatata de  preotul Janos Pirgist, fiul unui fierar din Targoviste si al unei spalatorsese din Sighisoara, care de mic copil a trait la Csejthe, in preajma mamei sale, dar si a Contesei Bathory, caci Csejthe era barlogul ei preferat. Obligat de circumustante, de intamplari nefericite, ajunge sa fie martor la scene terifiante ce aveau sa-l bantuie toata viata. Peste zeci de ani hotaraste sa lase mostenire generatiilor viitoare un manuscris, desi constient ca nu va ajuta pe nimeni: nici pe fetele care au murit in chinuri in beciurile castelelor, nici pe cei care poate peste ani vor citi despre ce a fost si probabil vor crede ca nu e altceva decat o poveste exagerata, o legenda, o fictiune, rodul unei imaginatii bolnave.

Adevarul despre Contesa Bathory  probabil va ramane adanc ingropat in trecut. Poate de aceea e un personaj atat de controversat: in timp ce unii ii iau apararea argumentand ca nu a fost decat tinta intrigilor tesute inteligent de catre anumite grupuri influente ale vremii si a dorintei de a crea un personaj pur malefic, capabil de cele mai crude crime, fara sa fie cuprins de remuscari, altii o considera intruchiparea raului, o femeie epileptica, bolnava psihic care a fost pedespita mult prea tarziu pentru tot ceea ce fusese capabila sa faca. Este posibil ca adevarul sa fie undeva la mijloc, caci presupusele dovezi care au incriminat-o au ars, au disparut ori poate s-au pierdut intentionat.

Cert este ca Javier Garcia Sanchez incearca sa-i surprinda partea demonica, pe care reuseste sa o descrie intr-un mod cu totul remarcabil. Nu omite nici detaliile referitoare la originea familei Bathory, la sangele care ii curgea prin vene, la contextul istoric in care s-a nascut si a trait, la bolile pe care le-ar fi putut mosteni de la predecesorii sai, determinand-o sa actioneze in consecinta, la ierburile fierte si potiunile pe care le inghitea pentru a atinge senzatii de extaz nebanuite.

Interesant este ca exploateaza si posibilitatea ca ea sa fi fost grav afectata de muscatura unui lup cenusiu (unii ar spune turbat) cu care s-a luptat in tinerete, pe vremurile cand mergea  la vanatoare pentru a-si potoli setea  de sange si de violenta. Cu toate acestea, nu ii cauta scuze. Partea umana lipseste cu desavarsire. Descrierea tehnicilor de tortura in amanunt, sangele rece, rasetele isterice, transele si orgasmele pe care le atingea doar privind cum se zbat si cum tipa de durere fete de 12-16 ani supuse unor tehnici de tortura pe cat de ingenioase, pe atat de teribile, topesc orice urma de compasiune. In acelasi timp, cititorul, poate adept sau nu al genului horror, ramane acaparat.

Trebuie sa recunosc ca in aceasta carte nu am avut un personaj preferat, nu am avut nici macar senzatia obisnuita pe care o ai atunci cand citesti o carte care iti starneste interesul.  Poate din cauza ca a lipsit persoanjul pozitiv cu care suntem atat de obisnuiti. Am trait-o altfel, e o lectie de istorie, o lectie de viata pentru ca iti ofera modele pe care sa nu le urmezi, tipologii de oameni pe care sa le eviti, desi concomitent  te atrag datorita laturii intunecate, acel  “paganism provocator” care te cheama si te respinge in acelasi timp.

Erzsebet, “fiica tunetului si a noptii”, “ciocarlia insangerata” care calca “peste garoafe, roze si orhidee, cu manecile de in alb muiate in sange”, “fiara asasina deghizata in fiinta omeneasca” in care “aripa nebuniei batea cu putere”, a sfidat legile lumesti scrise si nescrise, a intercut orice bariere ale imaginatiei in domeniul suferintei pure pentru a dobandi eternitatea in forma umana.

Si poate totusi, intreaga umanitate ar trebui sa se considere norocoasa , caci eforturile Contesei Dracula de a atinge nemurirea au fost in zadar. Cu toate acestea, acel “dar, daca…”, atat de controversat,  va ramane insa vesnic. E destul.

Sursa: http://www.cartidecitit.ro/