Copiii Dunei sau despre inceputurile Potecii de Aur

Am citit Copiii Dunei in prima editie aparuta la Nemira , aflandu-ma sub imperiul socului numit Dune,  despre care constatasem cu stupoare ca este, intr-adevar, cea mai mare carte de fictiune scrisa vreodata si nu numai, fiind o nestemata a literaturii universale .

Ca un fapt divers, despre H.R. Giger inca nu aflasem mare lucru, decat ca  desenase  Alien-ul si…cam atat. (daca nu stiti de ce am adus vorba de Giger, uitati-va mai bine la coperta editiei actuale a cartii,  stilul sau e unic).

Copiii Dunei a fost o dovada in plus a geniului lui Frank Herbert, adusa acelora care se mai indoiau poate, dupa aparitia primelor doua:  Dune si Mantuitorul Dunei. Cartea reprezina atingerea maturitatii artistice a autorului, continuarea unei lumi cu decizii luate la scara gigantica, in care supraoamenii scriu istoria universului.

Romanul continua seria inceputa cu cele dinainte, la aceeasi inaltime ametitoare a standardului literar. Este, la fel ca si precedentele, un roman-fluviu, un roman care depaseste usor limitele SF-ului, o carte unde literatura, psihologia, filosofia, politica, aforismele converg intr-o mixtura fascinanta, o provocare de a redescoperi o lume atat de indepartata dar atat de actuala, un univers al paradoxurilor, o lume cu comploturi, tradari si asasinate, cu oameni evoluati dar cu defecte la fel de actuale, cu super high-tech si totusi cu organizari sociale tribale.

Cartea se centreaza pe soarta celor doi gemeni ai lui Muad-Dib,  Leto si Ghanima, de la plecarea tatalui lor orb in desert – dupa datina fremena – pana la legitima ascensiune pe tronul Lumii a celui care avea sa fie unic in istoria omenirii, fiinta hibrida, cel care avea sa fie numit mai tarziu Imparatul –zeu al universului cunoscut.

Tema copilului genial propusa de autor, este adusa aprope de perfectiune, la un nivel la care, poate, doua decenii mai tarziu Orson Scott Card avea sa se incumete cu al sau copil fantastic Andrew Wiggin.

Totusi acest lucru reprezina una din multiplele fatete ale romanului, pe langa multe altele cum ar fi dilema liber arbitru vs predestinare, tata vs. fiu, relatia dintre putere, religie si politica, evolutia si “specializarea” individului in super-rase (fremenii, sardaukarii), etc.
Nu-mi propun aici o dizertatie pe o tema anume pentru ca nu asta am intentionat, vreau doar sa remarc faptul ca romanul “curge” pe mai multe nivele de lectura; el poate fi recitit fara teama de plictiseala ba dimpotriva cu satisfactia descoperirii unor lucruri noi de fiecare data.
Cred ca sunteti de acord ca e destul de dificil sa scrii despre universul Dune intr-un mod cat mai condensat, deoarece bogatia de idei prezentate te obliga in mod invariabil sa te extinzi, macar prin simpla lor enumerare.

Intr-o paranteza de final, vreau sa mentionez ca mi-am propus sa scriu aceste randuri cu ideea declarata de a nu folosi termeni din domeniul extraordinarului, stiind din viata de zi cu zi ca acest lucru este periculos, deoarece se poate intoarce oricand impotriva ta. Dar se pare ca atunci cand este vorba de Frank Herbert, exceptionalul devine o unitate de masura obisnuita. Cititi-l si sper ca ma veti intelege.

Sursa: http://www.cartidecitit.ro/