Dan Coman, Parohia, Cartea Românească, București, 2012, 160 p.

„Irezistibil”, cartea de acum câțiva ani a lui Dan Coman, lasă impresia că relația scriitorului cu proza e cât se poate de pasageră. Contribuiau la această senzație caracterul fragmentar și puternica amprentă autobiografică. Mai degrabă decât o modificare de poetică, trecerea de la poezie la proză părea să ilustreze doar o nevoie de confesiune ceva mai tranzitivă. De aceea, aproape nimeni nu se aștepta ca Dan Coman să recidiveze atât de repede cu roman. Deși, „roman” e cam impropriu spus, dacă ținem cont de amestecul de epic și de lirism al „Parohiei”… Greu de încadrat, cea mai recentă carte a lui Coman pare să ilustreze superior calitățile poetului și ale prozatorului.

 Un narator debil

Căci, deși „Parohia” are în centru istoria unei familii într-un sat bistrițean din ultimii ani ai comunismului, modalitatea de transcriere a acestei istorii e cât se poate de personală. Pe de o parte, pentru că romanul nu urmează o logică narativă încheiată la toți nasturii. Capitole lungi, de largă respirație epică, alternează cu notații scurte, similipoetice. Probabil că cea mai frapantă „tehnică” a volumului este, însă, o voită lipsă de perspectivă. Toate comentariile de până acum au insistat asupra naturii rudimentare a personajelor, de la brutalul Mârza, până la fii reduși mintal (în diferite grade, ce-i drept) ai preotului. Mai puțin s-a observat însă că debil e însuși naratorul întâmplărilor, în măsura în care, mai degrabă decât să le expună motivațiile și resorturile interne, nu face decât să le înregistreze la firul ierbii. Această sub-perspectivă, mai degrabă decât spectaculosul evenimentelor, dă cheia atmosferei burlești a cărții. Lipsesc din rândul notațiilor auctoriale nu doar motivațiile acțiunilor sau încadrările mai generale (abia finalul romanului trimite voalat la izbucnirea Revoluției din 1990), ci și sondajele psihologice – ba uneori și precizările privind identitatea personajelor. Expusă astfel, nu-i de mirare că lumea satului bistrițean din „Parohia” capătă un aspect ermetic. Deși frazele lui Coman sunt cât se poate de limpezi, resortul lor adânc scapă mai întotdeauna. Un capitol întreg e structurat, astfel, după logica notațiilor poetice (păstrând inclusiv pauzele grafice dintre rânduri):

„Îi plăcea să stea în poartă.

Apăra excelent.

Mă întorceam de la școală, mă schimbam și, dacă nu mai întreba nimeni nimic, o tăiam pe câmp. Făceam ca o cucuvea și Ninia apărea imediat, cu animalele ei împărțite în grămăjoare egale, înaintând fără nici un zgomot.

Îmi aprindea țigara și mi-o întindea. N-aveam vreme de pierdut:

înfigeam două bețe în iarba uscată și scoteam de sub tricou mănușile de cauciuc lungi până la cot pe care le folosea mama când clătea hainele la râu. și le punea cu multă îndemânare, apoi se așeza la mijlocul distanței dintre bețe, aplecându-se și legănându-se ușor.

Nu renunța la țigara din colțul gurii, năframa și-o strângea la spate, cizmele de cauciuc plescăiau când se mișca.

Număram șapte pași de la bețe înspre casa ei. Făceam un semn cu călcâiul, apoi îmi aranjam cu grijă mingea.

O minge grea, de gumă, ovală și plină de petice.

Șutam cât de tare puteam, fără nicio reținere.

Sărea și dacă n-avea nicio șansă. Se arunca după fiecare minge, plonja de-i săreau cizmele din picioare. Apăra și desculță, n-o așteptam să se încalțe, recuperam mingea și trăgeam iar, imediat.

Când n-o apăra ea, trăgeam eu pe lângă”.

 Presbitism cronic

Paradoxul e că, fără a depăși vreodată limitele realismului, o asemenea modalitate stilistică încurajează ambiguitățile de tot soiul, făcând ca relațiile dintre personaje să devină imposibil de precizat. Aproape nimic nu e explicabil pe cale logică, de la bizara relație a naratorului cu șchioapa Ninia, parteneră de fotbal, de fumuri de țigară și apoi de viață, până la violențele milițianului Mârza asupra populației. Și – din nou – nu pentru că această lume n-ar avea propria coerență și consistență, ci pentru că vocea naratoare suferă de presbitism cronic. Văzute prea de aproape, sentimentele de dragoste/ adversitate, disputele politice sau doar ritualurile de zi cu zi ale vieții de la sat se scufundă în zona pulsionalului. Dimensiunea informă a pre-simțirilor, a presentimentelor, a instinctelor și a umorilor îl interesează cel mai mult pe Dan Coman în această falsă monografie a satului românesc. E interesant de observat că proaspătul prozator bifează, într-adevăr, toate clișeele romanului nostru rural: iubirea interzisă, avariția, cruzimea autorităților față de localnici, nevoia de puritate naturală amestecată cu bestialitatea primitivului, descrierea evenimentelor festive etc. Atâta doar că acestor tematici li se extrag cu tact și meticulozitate vertebrele, până devin aproape de nerecunoscut. Din ele mai rămâne o atmosferă difuză, apăsătoare sau eliberatoare, precum și o gestică umană greu de integrat într-un ansamblu. De altfel, majoritatea capitolelor din roman se cer citite și savurate separat. Dacă pe Dan Coman nu-l interesează – sau n-are talent pentru – construcția epică pe spații vaste, în schimb, el e deja un maestru al genului miniatural. Nu fragmente de proză scurtă, ci mici tablouri aproape comportamentiste despre „moravurile” unei umanități sucite fac savoarea acestei proze de citit cu lupa. Nimic liricoid în spatele gesturilor exotice ale personajelor, căci, ca un prozator adevărat, Dan Coman are deja știința economiei cuvintelor și a gesturilor. În schimb, multă senzorialitate și culoare în cele mai neînsemnate mișcări ale acestor rurali minimaliști: „Cum venea iarna, cum se făcea imediat seară. Totul se oprea. Nu mai era nimic de făcut și mama se liniștea în sfârșit, stând aplecată peste lucrul ei de mână, cosând până se termina lumina zilei fețe de masă cu flori. Uneori îl ajutam pe tata să care lemne în casă, alteori mă uitam pe geam cum dă zăpada deoparte, făcând o cărare subțire și dreaptă până la poartă. Degeaba scuturam antena, degeaba o învârteam prin zăpadă, iarna, televizorul nu funcționa deloc. La cinci și jumătate aprindeam lumina, la șase se lua. Îmi plăceau mult de tot momentele acelea dintre stingerea becului și aprofundarea lămpii. Stăteam întins pe pat, ascultând lemnele trosnind în soba de tablă, urmărind flăcările, ridicând privirea și urmând umbrele jucăușe încoace și-ncolo pe pereți. Întotdeauna găseam o umbră care să semene cu Ninia și nu mă mai dezlipeam de ea”.

Rămâne doar riscul ca acest hedonism senzorial, niciodată motivat epic – ba chiar amplificat de stilul eliptic al prozatorului -, oricât de savuros la o lectură lentă, să nu plictisească cititorul ceva mai grăbit, mai ales într-o tradiție literară obișnuită cu subiecte virile. Chiar și așa, „Parohia” îl consacră pe Dan Coman drept un prozator experimental demn de luat în seamă, capabil oricând să insufle o gură de aer proaspăt prozei noastre de azi.

 

Sursa: http://revistacultura.ro