Dan Lungu, Cum sa uiti o femeie/ review de Cristina Balinte
Dimensiune font:
Printre cele mai frecvente cuvinte-cheie de la inceputul lunii martie se afla „dragoste” si „femeie”; in consecinta, este un semn motivat sa apara in librarii titluri de carti, cu aderenta maxima la contextul insiropat sarbatoreste, de tipul Celelalte povesti de dragoste si Cum sa uiti o femeie. Un semn motivat comercial, altfel, continutistic, arbitrar.
Nici Lucian Dan Teodorovici si nici Dan Lungu nu aduc a fanti literari de pica lacrima duioasa pe filele intoarse, cu voluptate, de catre pasionatii cautatori de consolari, efuziuni si experiente. Pot mai mult decat sa agate cu subiectul parametrul „cititor”. Spre dezamagirea persoanelor afective, Celelalte povesti de dragoste si Cum sa uiti o femeie scot sentimentalismul in offside, facandu-l pierdut prin zone unde are prezenta, fara sa mai conteze in joc: „povestile de dragoste” sunt trecute la „celelalte”, „acestea” fiind intuitiv consumate, iar, dincolo, „se uita”, nu „se cauta/se gaseste/se descopera/se iubeste/se convinge s.cl. [o femeie]”.
Cand unii se intreaba daca exista viata dupa moarte, altii, dintr-o curiozitate mai lumeasca, vor sa stie ce urmeaza, daca mai urmeaza, dupa discutabilul Sunt o baba comunista!, intre timp servit la protocol, multi-tradus si in curs de ecranizare. Ei bine, la doi ani de la precedentul, nu fara paranteza antologiei non-fiction Tovarase de drum, coordonata impreuna cu Radu Pavel Gheo, Dan Lungu se ambitioneaza sa continue seria de autor. Procedeaza corect. Romanul Cum sa uiti o femeie marcheaza desprinderea de avantul de a mai amesteca specificul gandirii sociologice in creativitatea literaturii, si nu mai intretine confuzia intre prelucrarea informatiilor din anchete cu elaborarea povestirii.
De-a lungul celor patruzeci de capitole, Cum sa uiti o femeie denota o planificare cu multiple retusari din mers. Este evident ca autorul si-a facut in prealabil inventarul posibilitatilor tehnice, grija principala tinand ulterior de plasarea si dezvoltarea potrivite. Mizeaza pe capacitatea de a da fluenta naratiunilor derulate pe portiuni mici. Alege, in scopul pozitionarii cu randament a acestora, pe structura de roman, prezentarea in episoade. Dar nu banal cronologizate linear, ci deschise biplan, avand chiar si o teorie pe gama metadiscursiva, la baza, oferita intr-un capitol de final. Cum sa uiti o femeie este povestea lui Eu care devine El, dupa ce invata sa se transpuna in rolul lui Tu.
O prima forma de intriga debuteaza la persoana I si se centreaza pe confesiunile ziaristului de investigatii Andi, confruntat cu disparitia misterioasa a iubitei Marga, care intr-o zi ii lasa un sablonard bilet de adio: te-am parasit/iarta-ma/intelegi tu. De aici, Dan Lungu alege pentru roman o turnanta surprinzatoare. Abandoneaza melodrama incipienta si se fixeaza pe disectia starilor de spirit ale personajului, forand inspre straturile cele mai profunde. Zonele accentuat psihologice sunt cele mai izbutite din intreg romanul. Sunt nuante micronice de insingurare, frustrare, revolta, acalmie. Tot atatia pasi in autocunoastere.
A doua forma de intriga vine temporal in prelungirea, dar spatial in paralel cu prima. In acest sens, am folosit mai sus cuvantul „biplan”. Este povestea lui Andi in relatie cu prezbiterul Set si grupul neoprotestant, un moment care succede disparitiei Margai, totodata o etapa de reactie diferita (rezultat: partitura la persoana a III-a) la stimul diferit (nu dogmatizata „iubire fata de aproapele”, ci eliberarea de clisee ideologizante, deprinderea comportamentului tolerant). Dan Lungu se preocupa sa reglementeze literar documentatia obtinuta stiintific in mediul „pocaitilor”. Cu exceptia marturiei „sorei Marlena”, abuzata de sot, care ii vorbeste ziaristului ca din inregistrare, ceilalti subiecti beneficiaza de reconstructie in chip de personaje. Cel mai reusit dintre toti, chiar si decat Andi, este Set, un paria social, dar, in fond, nimic mai mult sau mai putin decat un om de treaba. Relatarea despre „pocaiti” are pe ton ironic efecte de farsa, cu morala ca imaginea culturala este deseori inselatoare, ca din unele puncte de vedere cel cotat „defavorizat” este mai favorizat decat favoritii cei mai favoriti.
Fata de „sectanti”, dreptcredinciosii se manifesta fie virulent critic, fie batjocoritor. Ei sunt perceputi in chip de „Satane” ori de prosti ai neamului crestinesc. Intermediarul se exclude; tocmai cand bascaul ar trebui sa vizeze pe oricine care, indiferent de religie, se abate de la calea bunului-simt.
Descinderea in trecutul familiei lui Set – convertirea bunicului in transeele Primului Razboi Mondial, intoarcerea acasa si rautatea vecinilor, parabola batranului preot ortodox al satului, austeritatea tatalui in raport cu „gimnastica” religioasa a fiului, atras de civilizatia de la oras, nu de polologhiile biblice s.cl. – este condusa cu obiectivitate, in calitatea ei de poveste cu talc, fara scopuri de prozelitism, fara tendinte de admonestare. Singura reticenta, pasabila, tine de stangacia salvarii unui personaj (secundar) printr-un exagerat contrast istoric. In povestirea despre bunicul lui Set apare, in opozitie cu preotul batran al satului, un slujbas al Domnului, cu apucaturi de fanatic. Popa tanar ingroasa, cum era de asteptat in interbelic, randurile adeptilor Miscarii legionare. Pana aici, nimic problematic. Doar ca, la un moment dat, lui Dan Lungu ii vine ideea sa avanseze o comparatie, in mare, la fel de „inspirata” ca si aceea facuta cu alta ocazie in roman, intre ziaristi si dumnezei: legionarii ii persecutau pe „sectanti”, umpleau cu ei inchisorile, in timp ce pe vremea comunistilor situatia se relaxase. Desigur, in febra romanismului, „pocaitii” nu aveau un loc prea caldut, insa nici mai tarziu, la tovarasi, nu au scapat de zeghea obscurantistilor, agentilor straini, misticoizilor. Confesiunile detinutilor politici (Lena Constante, N. Steinhardt) mentioneaza in treacat grupurile de neoprotestanti care, paradoxal, ajungeau sa fie atasati prin ferventa practicii religioase chiar… legionarilor.
Atunci cand si-a stabilit inventarul de puncte-forte, Dan Lungu a trecut in lista de inventar, pe langa cursivitatea povestirii, utilizarea mizerabilismului si, la nevoie, exercitii de proustianism cu memoria involuntara.
Prin capitolul XI, Andi isi contempla in oglinda cearcanele intinse, dintii, limba, gura imputita de tutun, analizeaza consistenta flegmei aplicate pe lavoar, isi aminteste de scena din toaleta liceului, unde limacsii „se scurg ca mucii trantiti de perete”. Mai lipseste scoaterea sosetelor, spalarea si, eventual, incropirea unei ciorbite cu apa din lighean, cand, iata, autorul decide sa ne ierte de vomitivele-instant, optand pentru confruntarea cu iz de apropiere metafizica dintre ziarist si un mos jegos, in care Andi isi vede imaginea din viitor.
Deocamdata, limitat expresiv, nu si narativ, Dan Lungu oscileaza stilistic intre imagini-kitsch, frecvent scabroase, si realizari acceptabile, dintre acestea extrem de putine ajungand la nivelul fericit. Pentru doi smecheri de bar gaseste comparatia aiuristica „semanau cu o bila rece de rulment scapata intr-un borcan cu untura ranceda”, in alt loc „pavilioanele” [spitalului de psihiatrie] ii par „niste medici ghemuiti”. Pe langa o scena cu parturi in apa, alta cu tatal Margai care taie un cocos in baie, desi lucreaza la Partid si are sofer personal, o analogie trasa de par intre circuitul informatiei, inmultirea evanghelica a painilor, cresterea tirajelor, ori o mostra de filosofare la marginea privatei („Dupa o digestie de douazeci si patru de ore, memoria o elimina in boluri fecale sub forma de cocoloase de hartie”), autorul dovedeste ca poate face efortul de a ridica stacheta in directia solutiilor rezonabile („Clipind din ochi, i-am facut o fotografie pentru memoria mea intima”), entuziasmante chiar, precum tabloul nostim, cu potential de music-hall, al presupozitiilor lui Andi legate de viata „sectantilor”: „mama, tata, copilul, plus vreo mie de frati, ascunsi prin debara, dulapuri, sertare si sertarase. Preda-ti viata in mainile lui Isus, chiar acum, in acest moment, ii strigau toti, scotand capetele ca la ceasurile cu cuc si zambind angelic”.
Dezvoltand un intreg capitol pornind de la „bobul de smoala”, relicva pe care personajul Marga isi intiparise forma coroanei dentare, Dan Lungu mimeaza trucul „madlenei”. Corectitudinea secventei este de manual, onesta, cu nimic exploatata original. La o eventuala traducere, i-ar flata deplin pe francezi. Fragmentul nu depaseste in valoare, ca povestire cu aplomb, pe aceea referitoare la copilaria Margai, insa nici nu incarca romanul cu suplimente derizorii cum sunt „batalia” dintre pocaiti si ciobani, unde neoprotestantii sunt reprezentati apasat in maniera primilor martiri crestini, iar oierii in cea de garda pretoriana, sau episodul cu vesnicul bursier Flavius, fara scop anume de utilizare in ansamblul romanului, decat poate sa aflam ca Andi isi schimba adidasii cu niste sandale, ca filosofii nu sunt mai breji decat pocaitii, ca Dan Lungu marcheaza de doua ori la scorul formularilor memorabile, prin „artist al paharului” si „Cum unii se ascund in vagoane de marfa sau in cale de vapor, eu m-am ascuns intr-un doctorat”.
Roman pe doua paliere, Cum sa uiti o femeie este si o carte partajata valoric, dar echilibrata prin manevre de ultima ora. Evaziva, de multe ori construita la deruta, in zonele de inceput, isi domoleste pe parcurs multiplele intentii si prinde din ce in ce mai multa acuratete. In acest sens, introducerea teoriei lui Eu ca El aduce un argument de coerenta. La fel si finalul deschis, dupa degringolade episodice (reusite in forma de fragmente, lipsite de noima la tangenta cu ansamblul) ba despre tigani, ba despre jaful dintr-un cont umanitar de pagina intai, ba despre inmormantarea vecinului pe un viscol furibund tocmai dupa Craciun. Dincolo de chitibusarii, Cum sa uiti o femeie este primul roman in care scriitorul Dan Lungu merita sa fie luat in serios, iar sociologul sa fie trimis pe tusa, in compartimentul detaliilor biografice.
Sursa: http://revistacultura.ro
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau