Dan Sociu, Nevoi speciale/ review de Daniel Cristea-Enache

Dan Sociu, Nevoi speciale, Editura Polirom, Iasi, 2008, 258 p.

 

Una dintre cele mai frumoase provocari de pe agenda cronicarului literar este legata de „instabilitatea” obiectului sau. Nu numai ca acesta e multiplu si atat de variat; dar reperele si cotele scriitoricesti se schimba necontenit, obligand criticul de intampinare sa se adapteze din mers la coordonatele fiecarei aparitii editoriale.

Poetul X si prozatorul Y evolueaza sau involueaza, confirma sau deziluzioneaza. O buna carte anterioara nu garanteaza valoarea celei de fata, dupa cum un rateu ceva mai vechi nu e o pre-conditie pentru un alt rebut. Se va spune ca e suficient sa urmarim trend-ul individual; dar trend-ul nu este fixat! In timp ce istoricul literar lucreaza cu valori cristalizate si deja disociate critic, cautand o noutate mai degraba interpretativa, cronicarul actualitatii isi testeaza frecvent elasticitatea, prin aceasta receptare diferentiata, de prima instanta.

Dan Sociu, de exemplu, scrie cum ii vine la mana: dupa un debut poetic cu potential, dar fara pregnanta, el poate sa dea o placheta excelenta de poezie; iar dupa o prima incercare, ratata, de roman, se poate revansa printr-o reusita prozastica. Dar daca Sociu este inegal si destul de confuz artistic, criticul care-l citeste pe masura ce (des)creste e obligat sa fie atent, nuantat, argumentativ si – lucrul cel mai important – obiectiv. Cand constata un esec, sa-l constate si in scris; iar cand observa, apoi, o realizare notabila sa o marcheze fara a considera ca isi slabeste prin aceasta autoritatea. Caci criticul bun nu este cel care „da” valoarea unei carti, dupa cum criticul rau nu e cel care i-o „ia”. Criticul bun sesizeaza, vede meritul literar ori platitudinea unui volum, pe cand criticul rau (in sens de: incompetent) nu le vede. Asta-i tot. Cum ar zice Lucian Raicu: asta e, de fapt, totul…

Pe cat de slab, teribilist la modul puberal si, in fond, caraghios era asa-zisul roman „Urbancolia” (pacat de titlul excelent), pe atat de „naturale” si bine instrumentate epic sunt noile „Nevoi speciale” ale lui Dan Sociu. Intr-un interval extrem de scurt, tanarul autor a schimbat complet formula, renuntand la parodiile conspirationiste si la ordurile complementare, pentru a se plia pe subiectul preferat al ego-fictionarului roman: viata lui. Viata lui asa cum a fost (amintiri din copilarie din vremea comunismului crepuscular) si viata lui asa cum este acum, in chiar prezentul scrierii.

Marind putin cadrul, ii vezi parca pe redactorul de carte, corectorul, editorul, PR-ul, cronicarul si jurnalistul cultural (traducatorul e si el pe-aproape) intr-un lant profesional al nerabdarii. Toti stau cu mainile intinse asteptand cartea pe care un scriitor rasfatat din noua generatie a promis, a semnat c-o scrie. Iar la capatul celalalt al lantului, il vedem pe autorul insusi, terorizat de termene sau plictisit la culme de aceasta cerere generala si disproportionata a viitoarei lui capodopere. Ce vor oamenii acestia de la mine? Ce sa mai scriu? Ce sa mai inventez? Pe ce amintiri mai pot sa contez?

Fabulatorii minutiosi, in genul lui Bogdan Popescu si Filip Florian, stau ani intregi pe un manuscris. Dan Sociu alege calea usoara, minimalist-comerciala, si compune doua volume intr-un 2008 ambiguu existential si pestrit literar. „Nevoi speciale” e indatorat rezidentei la Akademie Schloss Solitude din Stuttgart, care aduce o dubla dislocare: din spatiul romanesc irespirabil, dar atat de familiar, si dintr-o relatie afectiva care, aici, se incheie. Pe langa aceste rupturi, bine speculate epic si retoric, autorul si protagonistul romanului (asa zicand: Sociu Dan) se lamenteaza cu mai multa credibilitate pe tema unui alt divort: de alcool. Drogurile au farmecul lor, dar ele il smulg dintr-un trecut personal imbibat de tarii si impartasit cu alti betivi genialoizi, inscriindu-l intr-o noua generatie consumatoare (a „pustilor urbani”) si intr-o noua faza existentiala.

In timp ce amintirea bauturii si a fumatului, gustul lor pierdut, proiecteaza in urma  binomul autor-personaj si ajung sa densifice experientele anterioare, administrarea insufletita a drogurilor e o tehnica si o tactica eliberatoare. Presupunem ca fiecare dintre rezidentii utilizatori de la Schloss Solitude se elibereaza, astfel, de cate ceva sau cineva; dar Dan, dupa cum se vede in romanul pe care-l traverseaza poticnit, mai mult ca toti. Lasand moralitatea deoparte, ca un aspect cu totul exterior cazuisticii ilustrate, ceea ce il controleaza si il destabilizeaza totodata pe tanarul roman dedat la globalizare este creierul sau. Daca inima, biata, are ratiunile si dulcile ei confuzii, invalmasind sentimente trecute si prezente, complicata masinarie mentala este un sistem la prima vedere transparent, dar care apoi se arata tot mai impenetrabil.

Pe aceasta linie, traiectoria lui Dan si arta literara (cu si fara ghilimele) a lui Sociu se intersecteaza. Ca poet si – acum – ca prozator, acesta din urma e un cerebral obsesional, un autor capabil sa ia distanta fata de propriile pulsiuni, pentru a le pune la microscop si a le dilata. Lucrurile ingrozitoare, elementele terifiante, pasajele scabroase se datoreaza mai putin unei viziuni deformatoare, monstruoase, si mai mult ideii pure (!) si simple a tanarului scriitor ca, puse pe masa si disecate sub ochii cititorului, vor fi neindoielnic mai interesante decat naivitatile si sentimentalismele.

Nici o legatura, asadar, intre cei doi aspiranti masculini si poetici la sefia noii generatii, care ajung sa se palmuiasca in „Nevoi speciale” (probabil si in realitate) la un Targ bucurestean de Carte. In poezia lui Marius Ianus, suflul e dat de un suflet care sufera pentru toti si pentru toate, pentru lumea intreaga. In textele lui Dan Sociu, dimpotriva, materia propriei vieti si matricea tuturor sentimentelor intra intr-o schema a mintii. Sa parcurgem un fragment mai intins in care „incap” (si se devoaleaza) toate paginile din „Nevoi speciale”: „O rupsese pana la urma de tot cu Mihaela si o lasase singura cu Ioana, fiica lor. Intr-o seara, la un an dupa, Catalina i se agatase de picioare pe scarile blocului, la ora unu noaptea si ii striga tare, strident ca il iubeste, iar el nu simtea decat jena si mila si placere vanitoasa. Dar pe atunci bea mult si in ultima vreme incerca sa-si revizuiasca tot trecutul din perspectiva asta, isi privea cu neincredere si cu un usor dispret gesturile de atunci. Nu stia daca sa mai ia in serios ceea ce scrisese pana atunci, ceea ce citise, modelele de comportament care i se formasera sub alcool si din care unele inca functionau. Viviana ii spusese ca e un tip de gandire perversa sa dai vina pe alcool pentru ceea ce ai fost. Dar ea credea ca betia fusese doar o anexa a personalitatii lui, nu intelegea ca betia fusese chiar el, de neseparat. Si atunci, cine mai era el acum. Viviana se temea probabil ca intr-o zi el o sa ajunga la concluzia ca se indragostise de ea pentru ca era beat, ca traise langa ea pentru ca bea si avea nevoie de un fel de mit sentimental, ca sa nu se simta un nimeni. Viviana nu stia ca el ajunsese, de mult, cu tristete, la acea concluzie, dar nu era sigur daca sa ii acorde vreun credit, asa cum nu mai stia ce sa creada din tot ce ii trecea prin minte. Pentru ca erau doar ganduri, pentru ca asa face mintea, ce sa faca altceva, ruleaza intruna ganduri. Iar hotararea o luase de mult si nimic nu o mai putea schimba. Trebuia sa decida asa ceva, indiferent pe cine si ce pierdea, era singura sansa ca sa inceapa sa se simta mai real. Si acum astepta sa inceapa odata.” (pp. 70-72).

Relativ subtire, cu portretizari sumare, desi executate constiincios, cu putine secvente care dinamizeaza „actiunea”, romanul se citeste totusi cu interes maxim, datorita acestei capacitati ultra-reflexive. Conteaza nu faptele si datele, ci interpretarea lor; nu atat realitatea proxima, cat fantasmarea abundenta care o ajusteaza intr-un sens ce apoi este din nou gandit si poate corectat. In ce are mai bun, prozastic, Dan Sociu e un cartarescian, integrand viata in text si textul in gandirea care ii da volum si forma. Spre deosebire insa de opulenta imaginativa si reconstitutiva a modelului, ajungand la autogenerare, aici spatiul epic e comprimat si decupat in unitati strict-caracterizante. Nevoi speciale, dar economie severa de material fictional. Accentul se muta de pe produsul concret si consistent al mintii, de pe materia secretata de ea, pe schemele intelective, asociative si deviante, de fixare sau disipare, fantasmatice ori fantasmagorice. Un termen predilect este, de altfel, „reinventare”. Cateva experiente fundamentale (alcoolul, drogul, sexul, scrisul) si putina viata consumata cu ele, ceva de trait, dar nu foarte mult si nici prea intens: e suficient ca un creier ingenios si pervers sa proceseze si sa reconfigureze totul.

Poate ca acesta e si motivul pentru care „Nevoi speciale” este net superior precedentului „Urbancolia”. In locul unei naratiuni penibile, apare acum un ghem de optiuni si posibilitati narative, atragand atentia asupra motorului si rezervorului lor mental.

 

Sursa: http://revistacultura.ro