Daniel Cristea-Enache, Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu, prefaţă de Alex. Ştefănescu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010, 128 p.

Recitindu-mi textele pe care le-am scris până acum despre volumele de cronici ale lui Daniel Cristea-Enache, mi-am dat seama că nu aş avea mare lucru de „revizuit”. Cred şi în clipa de faţă că autorul „Timpurilor noi” este cel mai reprezentativ cronicar al generaţiei mele sau, în orice caz, acela care ilustrează în cel mai înalt grad resurecţia cronicii noastre literare de după 2000. Fermitatea judecăţilor sale de valoare (uneori chestionabile, dar niciodată ambigue), limpezimea discursului, care i-a asigurat o popularitate pe deplin meritată în rândurile publicului larg, umorul reconfortant şi relaxat şi, nu în ultimul rând, ambiţia de a acoperi unui peisaj cât mai diversificat de genuri, formule şi „vârste” literare sunt doar câteva dintre trăsăturile care i-au conferit lui Daniel Cristea-Enache rolul de prim violonist în cadrul concertului pe care cronicarii ultimei generaţii critice îl susţin cam de un deceniu încoace. E adevărat că asemenea calităţi au fost umbrite uneori de „întâmpinările” întârziate pe care foiletonistul le-a avut faţă de anumite titluri, de tactica de a ocoli aspectele mai spinoase ale operelor pentru a putea demonstra mai pe îndelete ceea ce e evident, de inabilitatea tentativelor de abstractizare şi de contextualizare, precum şi de inaderenţa la literatura de factură livrescă şi experimentală; la astfel de capitole, Daniel Cristea-Enache s-a aflat mereu în urma unor competitori precum Alex Goldiş, Paul Cernat, Mihai Iovănel, Marius Chivu sau Şerban Axinte. Numai că, în ciuda acestor carenţe, actualul cronicar al „Observatorului cultural” a reuşit să se impună mai ales prin „totalitatea acţiunii sale literare”, manifestată ca extensie şi, totodată, ca perseverenţă a unei activităţi care continuă să mărturisească şi astăzi despre avantajele cronicăritului „de cursă lungă”.

Poetul fără critici

„Lyrica magna”, recentul volum al lui Daniel Cristea-Enache, ne arată, totuşi, că autorul său aspiră să fie mai mult decât un cronicar, fie el cât de titrat. Radiografiind poezia lui Nichita Stănescu, foiletonistul încearcă, înainte de toate, să evadeze din câmpul strict al actualităţii cu scopul de a-şi proba competenţele de exeget şi istoric literar. Sigur că poetul „Necuvintelor” nu e nici singurul, nici primul „canonic” despre care a scris până acum Daniel Cristea-Enache. Însă textele anterioare – materiale de uz didactic, cronici la reeditări sau articole elaborate pentru „Dicţionarul general al literaturii române” – nu ne-au putut oferi, din cauza limitărilor de spaţiu sau de „profil”, decât o imagine ştearsă asupra aptitudinilor criticului în ipostaza de comentator al valorilor deja „clasicizate”. N-am uitat, apoi, nici că „Lyrica magna” nu e prima carte cu tentă monografică pe care a elaborat-o până acum Daniel Cristea-Enache. Însă, chiar dacă lăsăm la o parte faptul că era mult mai reuşită pe partea biografică decât pe latura pur exegetică, teza de doctorat despre I. D. Sîrbu („Un om din Est”, 2005) avea în vedere un scriitor de raft secund, pe care, oricât s-au străduit prin numeroasele studii şi monografii publicate în deceniul 1995-2005, admiratorii săi n-au reuşit să-l acrediteze printre valorile de top ale literaturii noastre.

Ce-i drept, în pofida acestor precizări, aş putea lăsa impresia că supralicitez eu însumi relevanţa volumului de faţă. La urma urmei, ce miză „canonică” ar putea avea un eseu – cum, precaut, este subintitulată cartea – care se desfăşoară pe doar 128 de pagini, incluzând aici şi prefaţa lui Alex. Ştefănescu? Un prim răspuns, banal, ar fi acela că în critică nu contează întinderea, ci calitatea. Titluri precum „Poezia lui Eminescu” (1967), „Treptele lumii sau Calea către sine a lui Mihail Sadoveanu” (1978) ori „Marea trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale” (1988) au fost şi ele, în aparenţă, simple „eseuri” de o extensie comparabilă cu aceea a „Lyricii magna”, dar care au reuşit să producă mutaţii majore în receptarea autorilor respectivi. În definitiv, nu alta pare a fi ambiţia lui Daniel Cristea-Enache, care afirmă, încă din primul paragraf al propriului eseu (p. 15), că Nichita Stănescu ar fi devenit „un icon fără substanţă al criticilor” – cu „excepţii [...] puţine”, care „se cunosc bine”. Această concesie făcută excepţiilor „puţine” (şi nenumite, tocmai pentru că „se cunosc bine”) dispare, însă, peste doar trei pagini, când autorul cărţii pretinde că, în cazul lui Nichita Stănescu, „problemele lecturii critice [...] sunt determinate de absenţa sau precaritatea problematizării anterioare pe marginea subiectului” (p. 18). Iată o afirmaţie cel puţin ciudată. Şi, totodată, un mare neadevăr. „Subiectul” Nichita Stănescu – poetul, nu „iconul” sau „omul” – a fost intens „problematizat”, în ultimele cinci decenii, de critici precum Paul Georgescu, Eugen Simion, Ion Pop, Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Ioana Em. Petrescu, Ştefania Mincu, Corin Braga, Mircea Bârsilă, Vasile Spiridon şi de mulţi alţii (pe care, fatalmente, îi voi nedreptăţi aici prin omisiune). Deci nici vorbă de vreo „absenţă a problematizării”. S-ar putea, fireşte, ca toţi aceşti exegeţi să fi păcătuit prin „precaritate”; numai că, în acest caz, mi s-ar fi părut corect ca Daniel Cristea-Enache să-şi fi argumentat anatema pe care a aruncat-o asupra întregii receptări stănesciene prin analiza (sau măcar prin menţionarea) câtorva astfel de situaţii contraproductive.

Lupta cu Laurian Stănchescu

Însă autorul eseului „Lyrica magna” nu consideră necesară o atare operaţie. Singurul „critic” – dacă poate fi numit astfel – pe care Daniel Cristea-Enache simte nevoia să-l amintească paginile volumului său este pitorescul veleitar Laurian Stănchescu, pe care îl pomenesc, la rândul meu, doar pentru că „polemica” pe care autorul eseului o angajează cu respectivul ne dezvăluie, prin ricoşeu, miza centrală a cărţii: aceea de a-l elibera pe Nichita Stănescu (poetul) de „Nichita” („iconul”, ipostaza vulgară mitizată de amatori de teapa lui L.S.). „Nu Nichita – ne avertizează Daniel Cristea-Enache – dă valoare şi durată lungă versurilor pe care le parcurgem, ci acestea vor face să se vorbească în continuare despre el. Să le citim şi să le înţelegem, atunci, în termenii lor de semnificaţie, în constelaţia şi structura de adâncime, decupându-le istoric şi demontând mecanismul viziunii ce anihilează forţa de gravitaţie a corpurilor şi a lexicului; şi renunţând să ne mai raportăm la gesticulaţia iniţiatoare a mitizatului Stănescu Întâiul…” (p. 18) Trec peste afirmaţia truistică – deci irelevantă – că nu imaginea publică a autorului („iconul”) „dă valoare” operei sale, pentru a putea evidenţia mai bine scopurile pe care Daniel Cristea-Enache şi le propune în cea de-a doua frază citată. Am avea de-a face, pe scurt, cu un demers „deconstructiv” aplicat liricii stănesciene, cu o expertiză care urmăreşte: 1. să valorizeze critic opera (şi nu omul!); 2. să o „decupeze istoric”; şi 3. să „demonteze”, prin rigoarea interpretării („în termeni de semnificaţie, în constelaţia şi structura de adâncime”), aparenţa „inspirată” a poeziei lui Nichita Stănescu.

Voi lua pe rând toate aceste obiective, însă în ordinea inversă enunţării lor. Cum „demontează”, aşadar, Daniel Cristea-Enache „mecanismul viziunii” stănesciene? Criticul parcurge opera în ordine cronologică, încercând să degajeze intuitiv „constanta vizionară” a discursului poetic, care ar rămâne aceeaşi „de la debut şi până la pragul dintre antume şi postume” (p. 32). Astfel, comentând primele două volume stănesciene („Sensul iubirii” şi „O viziune a sentimentelor”), Daniel Cristea-Enache conchide că poetul nu tematizează aici „sentimente, adică procese afective impredictibile”, ci „o viziune omogenă, o filozofie coerentă, un sistem de reprezentări şi reconfigurări ale sentimentelor, pe o treaptă superioară de acces la armonia Universului” (p. 30). În ce ar consta această „viziune”, „filozofie” sau „sistem”, eseistul nu ne spune deocamdată, mulţumindu-se să citeze câteva strofe din „Cântec” şi „De-a sufletul”; aici, ca şi în alte locuri (v., de pildă, cascadele de citate de la pp. 50-52, 64-67, 88-91, 94-99, 104-108, 126-128), Daniel Cristea-Enache ne lasă impresia că versurile poetului s-ar comenta singure sau că, graţie empatiei universale, cititorul ar trebui să ducă la bun sfârşit sarcina care, de drept, i-ar fi revenit criticului.

„Disecţii” şi „acrobaţii conceptuale”

Şi totuşi, suspansul exegetic nu durează prea mult. Discutând „Dreptul la timp”, comentatorul ne anunţă, mai întâi, că lirica stănesciană se desfăşoară pe „două direcţii principale de structurare” (p. 37), apoi că, la poetul „Necuvintelor”, „modul de operare şi combinare lirică urmează anumite criterii” (p. 41), pentru ca, în cele din urmă, să ne reveleze „viziunea”/ „filozofia”/ „sistemul”: „Nichita Stănescu pendulează, cu rezultate lirice remarcabile, nu numai între expresie şi reflecţie, ci şi între concret, material, atributele de textură ale lucrurilor şi cuvintelor şi, pe de altă parte, abstract-cerebral, conceptual, latenţă, epură a universului sensibil. El abstractizează materia grea şi, într-o mişcare aproape simultană, plasticizează abstracţiunile abia obţinute. Cele două operaţiuni ajung să se confunde, deşi ele sunt complet opuse. [s.m.]” (p. 43) Nu e, oare, cam puţin pentru un poet pe care Daniel Cristea-Enache îl consideră vârful de lance al generaţiei ’60? Şi nu e, oare, cam mimetic pentru un critic care şi-a propus să „demonteze” şi să problematizeze „iconul fără substanţă” pe care l-ar fi forjat precursorii săi? Mai ales că dubla operaţie de concretizare a abstractului (inclusiv a limbajului) şi de abstractizare a concretului, devenită între timp un loc comun al receptării stănesciene, fusese intuită încă de la primii comentatori ai operei poetului (v., de pildă, Eugen Simion, „Scriitori români de azi”, vol. I, ed. a II-a, 1978, p. 176 sau Nicolae Manolescu, „Literatura română postbelică”, vol. I, 2002, p. 119). Asta ca să nu mai vorbim de exegeţi ulteriori, precum Ioana Em. Petrescu, care, într-un studiu din 1989, a „problematizat” acest aspect pe aproape o sută de pagini…

În acest condiţii, mă aşteptam ca Daniel Cristea-Enache să-şi compenseze lipsa de originalitate în cuprinderea ansamblurilor prin fineţea observaţiilor analitice. N-a fost să fie. Iată, de pildă, cum arată un comentariu la una dintre cele mai cunoscute elegii stănesciene: „În «Elegia a opta, hiperboreeana», noua încercare de desprindere, de «lucrurile fixe ale alcătuirii mele», se soldează cu un alt eşec. Eul se va izbi (e chiar verbul lui Nichita Stănescu) de «brownienele privelişti,/ într-o mişcare de spor, disperată», «fără putinţă de mers şi de zbor»: «numai zigzag şi zigzag şi zigzag». «Desigur – notează cu o sfâşietoare autoironie poetul –, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici». Reproduc încă o dată o strofă excepţională, care acum se va citi şi se va înţelege altfel: «Hiperboreea, alb, – negru,/ aur-argint,/ revelaţie, nerevelaţie, tristeţe/ alergând şi orbecăind».” (p. 63) Cu adevărat trist e, însă, că lui Daniel Cristea-Enache asemenea împletiri pedestre de parafraze şi citate îi dau iluzia că ar fi executat adevărate „acrobaţii conceptuale” (p. 56). Astfel încât, după ce-şi încheie „analiza” la „Elegia a opta”, eseistul se gândeşte că nu mai are rost să „disece” şi „A unsprezecea elegie” (expediată ca tendenţioasă şi emfatică), pentru a putea „diseca” – termen ce revine adeseori în discursul criticului – mai atent „capodoperele” volumului: „Elegia oului, a noua” (unde este „derulată plastic şi fundată poetic imposibilitatea zborului”, iar „conştiinţa propriei ratări sângerează”) şi „Elegia a zecea” („Boala eului este de fapt cronică şi de la Eminescu [...] nu s-a mai văzut în poezia noastră o asemenea sete de absolut” – p. 65). Rezon!

Cum (nu) se interpretează poezia

În afară de citare, de parafrază şi de aglutinarea locurilor comune, întâlnim în „Lyrica magna” încă un procedeu analitic, care merită o atenţie deosebită. Chiar înainte de a opera „disecţiile” amintite, Daniel Cristea-Enache se felicită cu anticipaţie pentru „reuşita de a nu explica inexplicabilul, stricând prin analiză critică inanalizabilul şi inefabilul” (p. 55). Mai mult, ne avertizează cu privire la „capcana” pe care poetul i-ar întinde-o „hermeneutului zelos”: „Ce fel de poezie este aceea care poate fi demontată piesă cu piesă, etalată şi analizată pe masa de operaţie, şi apoi lămurită întru totul? Şi cum poţi transfera în domeniul raţionalului (şi al argumentaţiei în acest spirit) unităţi şi asocieri vizionare puse, de la bun început, sub semnul zigzagat al poeticului proteic?/ Poemul explicabil integral nu e de fapt poezie, ci un text gândit şi alcătuit ca un mecanism, mai simplu sau mai complicat.” (p. 48) Sunt mai multe probleme aici, şi ele trebuie privite mai de aproape. Fireşte că interpretarea critică a unui poem nu este poemul însuşi, ci altceva; însă tocmai acest raport de alteritate faţă de text reprezintă condiţia de posibilitate a criticii şi, totodată, justificarea utilităţii ei. Dacă critica nu ne-ar comunica (şi) altceva decât simpla literalitate a textului (cum tinde să facă Daniel Cristea-Enache în tricotajele sale din „Elegia a opta”), atunci ce nevoie am mai avea de ea? Nu ne-ar ajunge textul „ca atare”, care, într-adevăr, ar „vorbi” astfel pentru sine? Rostul şi rolul criticii încep abia în momentul în care opera e privită ca un obiect inteligibil, ca „un mecanism, mai simplu sau mai complicat”. Altfel, ne-am transforma cu toţii într-un cor de laurianstăncheşti care ar debita, pe diverse tonalităţi, credo quia absurdum. Cât despre pretenţia că o poezie nu poate fi interpretată „întru totul”, aceasta ascunde o contradicţie evidentă: cum am putea aprecia dacă o poezie a fost sau nu interpretată „întru totul” fără să fi aproximat, în prealabil, distanţa care ne-ar mai fi rămas până la „întru totul”, acel ceva despre care presupunem că ne-ar fi scăpat analizei? Însă a identifica acel „rest” înseamnă, fatalmente, a-l interpreta, adică a-l situa într-un sistem şi a-l face astfel – fie şi cu titlu de excepţie – parte a unui „mecanism” poetic.

Cu toate acestea, Daniel Cristea-Enache înclină să creadă că există poeme (sau măcar versuri) care nu se lasă interpretate defel. „Se poate analiza o secvenţă precum «togă virilă, tristeţea mea aspră/ cu o fibulă de gheaţă mi-o prind»?” – se întreabă retoric eseistul, citând un distih din aceeaşi buclucaşă „Elegie a opta” (p. 53). Desigur că se poate! A făcut-o, de altfel, cu trei decenii în urmă, iconodulul nesubstanţial Ion Pop, care a corelat imaginea citată cu agitaţia moleculară din prima parte a poemului, dar şi cu simbolul cărţii din strofele precedente: „Poetul intră [...] în posesia unui mesaj esenţial, ce are prestigiul şi misterul vechimii, deschizând calea spre adevărurile decisive; iar înţelesul său orientează fiinţa spre spiritualizare şi asceză, este cheia ce permite cu adevărat pătrunderea în spaţiul hiperborean: «Îngeri presăraţi ca florile/ se scuturau sfărâmaţi pe platforme.// Îngeri înnegriţi între litere,/ între pagina de deasupra şi cea de jos,/ subţiaţi, fără apă în ei şi răcoare,/ cu tăiş fioros». Conţinutul Cărţii indică deci limpede drumul de urmat şi oferă instrumentul prin care se va realiza: «Ca să mă tai cu ei de privirile/ care fără să le-nvoiesc mi-au crescut –/ când, togă virilă, tristeţea mea aspră/ cu o fibulă de gheaţă mi-o prind». De la forţa senzaţiei brute a acelor «molecule, adeptele lui Hercule», până la «toga virilă» prinsă cu o «fibulă de gheaţă», de la contactul primar cu materia supradimensionată, la simbolica ruptură de privirile ce mai comunicau cu exteriorul este, desigur, o distanţă semnificativă. Abia acum spaţiul auster al Hiperboreei poate apărea ca «zonă mortală a mai marilor minţii», lume a Ideilor neschimbătoare şi eterne ca piatra ascetică.” („Nichita Stănescu – spaţiul şi măştile poeziei”, Albatros, 1980, p. 64). Nu spun numaidecât că interpretarea lui Ion Pop explică „întru totul” poemul sau că ea nu ar fi, măcar în anumite puncte, chestionabilă. Însă, pentru a-i proba inaderenţa la text (sau, vorba ceea, „precaritatea”), ar trebui să producem, la rândul nostru, o contra-interpretare mai coerentă şi mai comprehensivă, în loc să presupunem ca dat caracterul „neinterpretabil” al textului şi să ne autopremiem astfel pentru „reuşita” de a nu „strica prin analiză critică inanalizabilul şi inefabilul”.

În orice caz, această viziune reducţionistă asupra interpretării îl conduce pe Daniel Cristea-Enache la un concept scindat al poeticului. Pentru autorul „Lyricii magna”, ar exista, pe de o parte, o poezie „instrumentală”, care se lasă descompusă în „supra-unităţi semnificante”, şi o poezie neinterpretabilă, „percepută exact aşa”, ca „frumuseţe în sine” (p. 53). În aceste condiţii, prin „11 elegii” şi prin „În dulcele stil clasic”, Nichita Stănescu ar fi un poet câştigător la două capete – uneori chiar simultan, de vreme ce „capodoperele” volumului din 1966 (elegiile 9 şi 10) ar fi „texte perfecte din ambele puncte de vedere”: „Al poeziei ca poezie, văzută şi considerată în sine; şi al poeziei cu valoare de întrebuinţare semantică.” (p. 54) Cel mai indulgent lucru care s-ar putea spune despre această concepţie este că ea perpetuează un călinescianism diluat, pentru care evoluţia criticii literare, de la noi şi de aiurea, s-a oprit undeva pe la 1950. A împărţi poezia în „interpretabilă” (= instrumentalizabilă) şi „neinterpretabilă” (= „frumuseţe în sine”) presupune, înainte de toate, credinţa că sensul textului e reductibil la (ori chiar sinonim cu) un „mesaj liric, care poate implica o idee, o viziune, un sentiment – sau toate la un loc” (p. 36); că, altfel spus, sensul există doar în măsura în care putem stabili o relaţie alegorică, o corespondenţă pe scara de 1:1 între unităţile tematice latente şi cele „transparente” într-un text. Că lucrurile nu stau întocmai aşa şi că interpretarea nu se limitează la „înţelegerea prin decriptare” (p. 111) a operei, ne-au arătat-o, încă anii ’60, stilisticienii şi structuraliştii, care au evidenţiat existenţa unui „sens al formei”, ce provine nu din decriptarea „temelor” textului, ci din jocul de relaţii în care sunt angajate elementele formale ale discursului; ne-au arătat-o, apoi, antropologi precum Gilbert Durand sau poeticieni precum Jean Burgos, pentru care sensul unei reţele de imagini derivă dintr-o sintaxă proprie, care îşi transcende adeseori organizarea ei „primară”, noţional-discursivă. Cu toate acestea, în anul de graţie 2010 Daniel Cristea-Enache continuă să lucreze cu un concept anacronic de poezie (ca „frumuseţe în sine”), pentru care orice interpretare riscă să altereze „esenţa” inexprimabilă, inefabilă & inanalizabilă a operei, conducând astfel la volatilizarea funcţiei şi a valorii sale „estetice”. Să ne mai mirăm, atunci, că eseistul preferă comentariului parafrazele şi citatele opulente?

Între Rimbaud şi Breban

De ce, însă, „Lyrica magna”? Ce îl individualizează pe Nichita Stănescu în raport cu colegii săi de generaţie şi cu reprezentanţii modernismului interbelic? Trebuie să spun că, deşi autorul celor „11 elegii” face de-a lungul eseului de faţă obiectul mai multor comparaţii şi delimitări, ele nu încheagă un profil coerent al poetului. E mai mult decât evident, de pildă, că „opera lui [N.S.] nu prezintă nici oferta de deschidere a versurilor lui Marin Sorescu, nici simplitatea cantabilă spre care s-a orientat Adrian Păunescu” (p. 16-17); nu mi se pare însă deloc relevant faptul că rima stănesciană nu este „exotică, mereu insolită, ca la Dimov” (p. 110); e de-a dreptul ridicolă observaţia că „eul profund din această lyrica magna nu e [...] unul abisal (ca în marile romane ale colegului de generaţie Nicolae Breban), ci ascensional” (p. 123); şi mi s-a părut complet deplasată comparaţia pe care Daniel Cristea-Enache a lansat-o între poemul stănescian „Împotriva cuvintelor” (din „Un pământ numit România”) şi celebrul sonet rimbaldian „Voyelles” (pp. 96-99). A arăta că o poezie nereuşită a lui Nichita Stănescu e inferioară unuia dintre cele mai cunoscute poeme ale simbolistului francez mi se pare la fel de inutil precum o eventuală tentativă de a demonstra că plumbul e mai greu decât oxigenul.

Nici încadrările macro pe care le propune Daniel Cristea-Enache nu sunt mai izbutite. Criticul afirmă că, în calitate de prim-reprezentant al generaţiei ’60, Nichita Stănescu „a schimbat nu neapărat lexicul, sintaxa şi morfologia lirică, ci în primul rând imaginarul cantonat în cel interbelic [...] şi chiar criteriile poeticităţii” (p. 82), dar nu simte nevoia să-şi argumenteze în vreun fel aceste afirmaţii atât de categorice. Şi mai curioasă e caracterizarea „Dulcelui stil clasic”, care-i oferă exegetului „surpriza unui Nichita Stănescu anti-textualist, anticipator şi repudiator al postmodernismului pe suprafaţa accidentată a aceluiaşi volum” (p. 103). În loc de „anticipare” şi de „repudiere” simultană, mă tem că avem de-a face aici cu o banală confuzie de teorie şi istorie literară. Dacă, aşa cum îşi închipuie Daniel Cristea-Enache, „(anti)postmodernismul” ar fi echivalent cu tematizarea în cheie gnostică, polemică sau parodică a limbajului (în special cu procedee precum metatextul sau autoreferenţialitatea), atunci Eminescu şi Blaga ar fi fost la fel de „(anti)postmoderni” ca şi Nichita Stănescu, şi asta cu câteva decenii bune înaintea lui. În fine, admit că s-ar putea ca eu să nu fi înţeles corect următoarea aserţiune: „Asumând codurile unui modernism pestriţ, practic nedecantat, împărţit între Arghezi şi Ion Barbu, Blaga şi Bacovia, Pillat şi Fundoianu, generaţia ’60 va ridica la putere multiplicităţile interbelice, lărgind semnificativ conceptul de neomodernism.” (p. 86) Spun asta pentru că, după ştiinţa mea, generaţia ’60 n-a împrumutat de niciunde formula „neomodernistă”, pe care s-o fi „lărgit” apoi după propriile puteri; generaţia ’60 – inclusiv prelungirile sale şaptezeciste – pur şi simplu este neomodernismul poetic românesc. Cu atât mai puţin puteau şaizeciştii să „lărgească” conceptul de neomodernism, de vreme ce zisul „concept” a fost folosit pentru prima oară abia la sfârşitul anilor ’90, într-un articol al lui Ion Bogdan Lefter.

Vocea şi timbrul

Mai deranjant decât asemenea confuzii e, în „Lyrica magna”, numărul mare de platitudini, truisme şi locuri comune – şi, mai ales, de preluări/ prelucrări nedeclarate ale ideilor altora. Câteva exemple alese pe sărite: interpretarea amplului poem „Enghidu” (pp. 33-38), ce seamănă  cu un conspect făcut la repezeală după „Mutaţiile” Ioanei Em. Petrescu (minus, desigur, ipoteza că poezia stănesciană este „ca viaţa însăşi”…); clasica observaţie manolesciană potrivit căreia „mai toţi moderniştii noştri sunt şi tradiţionalişti” (p. 86), prezentată ca producţie din pepiniera proprie; afirmaţia că, în volumele publicate în ultimul deceniu de viaţă, Nichita Stănescu nu mai aduce „niciun element realmente novator” (p. 118), debitoare şi ea lui Nicolae Manolescu; şi, last but not least, propoziţia pe care Daniel Cristea-Enache „a formulat-o mental de mai multe ori de-a lungul acestui eseu” şi pe care „a tot amânat-o, pentru finalul lui”: „Cu Nichita Stănescu, aventura limbajului se întoarce, în cerc, asupra limbajului însuşi.” (p. 128) – ceea ce poate fi adevărat, dar nu-i tocmai motiv de sărbătoare (şi cu atât mai puţin criteriu de diferenţiere), deoarece, dacă e să-i dăm crezare unui anume Hugo Friedrich, asta li se întâmplă tuturor moderniştilor europeni din perioada 1850-1950. Din aceste motive, singurul element personal care mi-a atras atenţia de-a lungul cărţii lui Daniel Cristea-Enache este subtilul şi pătrunzătorul comentariu la poezia „N-ai să vii” (pp. 115-116) – cu menţiunea că analiza probează taman contrariul a ceea ce-şi propune autorul să demonstreze, şi anume că ar exista poezie „frumoasă în sine” şi „neinterpretabilă”. În rest, toate celelalte lucruri demne de reţinut în „Lyrica magna” par emise de un critic-ventriloc, care, deşi imită, cu grade variabile de reuşită, vocile precursorilor săi, nu reuşeşte să-şi găsească un timbru propriu.

În loc de concluzie, prefer să închei cu o imagine care mi s-a închegat în minte pe măsură ce parcurgeam, din ce în ce în mai amuzat, „Lyrica magna”: mi-l închipui pe Daniel Cristea-Enache în postura unui explorator/conquistador renascentist care, la capătul câtorva luni epuizante petrecute pe mare, ajunge cu caravelele la ţărm. După ce debarcă şi încalecă pe bidiviul său credincios, o ia agale pe autostradă, urmat de soldaţii săi căliţi în lupte crâncene şi suportând cu un stoicism seniorial claxoanele şoferilor exasperaţi. Nopţile şi le petrece lângă focurile de tabără pe care le improvizează prin parcările mall-urilor. În fine, ajungând în plin Manhattan, priveşte imperturbabil către zgârie-norii din jurul lui, apoi îi dictează secretarului său fidel: „Fie ca acest continent sălbatic să se numească după numele meu!…”

Sursa: http://revistacultura.ro