De la Lisabona la Setubal

La Lisabona, în apropierea gării maritime, forfotă de lume cu treabă. Cei veniţi să privească sunt acum putini deoarece sezonul turistic e pe sfârşite. Apa este grasă, murdărită de la unsorile vaselor, sumedenie de vase, un fel de colonie de păsări undeva pe o banchiză la Polul Sud. Pescăruşii răspund prezent la locul tradiţional de întâlnire cu turiştii. O mulţime. Zburătăcesc, apoi plutesc deasupra apei. Câteva zeci de secunde. Turiştii aruncă firimituri. Atâta doar. Nici vânzătorii ambulanţi nu au mai mult noroc. Din glasurile lor se varsă tristeţi rostogolind-se spre nicăieri.

De la gara maritimă pornesc pe arterele comerciale. Magazine, sclipind ca nişte aurării orientale. Pe rafturi stau îngrămădite cele mai felurite mărfuri, imaginabile şi inimaginabile. Produsele se scot şi în stradă, numai să capteze interesul trecătorilor. La intrarea unei prăvălii alimentare atârnă o duzină de iepuri, în trupul cărora sângele abia s-a închegat. Prăvălii scunde şi înguste. Acum, dimineaţa nu intră mai nimeni şi vânzătorii se agaţă pur şi simplu de puţinii clienţi. Abundenţă de produse, ca peste tot în societatea de consum, atâta doar că banii sânt mult mai puţini decât în alte locuri.

Din nou pe Avenida da Liberdad. Pe clădirile mătăhăloase ale centrului descopăr un afiş amuzant în felul sau. Un zdrahon îmbrăcat în uniforma armatei portugheze, ţine, cu o tandreţe şi o gingăşie nefirească, în braţe, un copil, un copil ciocolatiu, cu părul sârmos şi bine încreţit. Deasupra acestor două siluete o propoziţie : „Armata portugheză luptă pentru pace“. Rătăcesc încă puţin pe străzile Lisabonei, dar gândul meu zboară spre Setubal, destinaţi mea finală pentru transmisia unui meci de fotbal în cupele europene. Îmi propun să revin şi o voi face doar pentru o noapte, la o seară de fadouri într-un local tradiţional.

Setubal e un oraş cu o sută de mii de locuitori. Bulevardul principal e o copie puţin cam ridicolă a Avenidei da Liberdad. O statuie de pe o stradă învecinată aduce şi ea ecouri din Lisabona. Atât doar că e mult mai sărăcăcioasă. Un baston de ghips, pe care e lipit anapoda un cap anormal dezvoltat. Tentaţia copierii s-a încheiat cu rezultate funeste. Oraşul, adevăratul Setubal nu e aici, ci pe uliţele strâmte, întortocheate, galerii de carii în mobile bătrâne. Prăvăliile nu au sclipetul acelora din Lisabona. Par mai aproape de oameni, de sufletul lor. Pe străzile cartierului comercial rătăcesc femei şi bărbaţi, vânzători la loterie. Este în chemarea lor ceva de scâncet şi ceva de ţipăt de ură. Glasurile se izbesc, turtindu-se de pereţi ca într-un joc de biliard. Tac puţin pentru a prinde puteri. De undeva, de pe o altă stradă, se prelinge cântec ruginit de flaşnetă. Serenade în plină zi, serenade pentru o bucată de pâine. Hoinărind, dau de o veche biserică, tipică pentru stilul gotic portughez. O luntre din piatră, fără turlă, cu frânghii din calcar, care tivesc ferestrele sau se încolăcesc în coloane de susţinere. Sunt parâme care o leagă de pământ. Aceste elemente decorative au umanizat spaţiul. Arta a fost infuzată de meşteşugul, de spiritul vestiţilor navigatori portughezi.