Dialoguri despre istorie, patrie şi cultură

Rodica Lăzărescu a realizat în perioada 2013-2015 un serial de interviuri cu personalităţi de prim plan ale vieţii academice şi culturale româneşti în revista „Pro Saeculum” pe care le-a publicat într-un volum apărut la Editura Pallas Athena, intitulat „La ora confesiunilor”. Bine documentată, cu o experienţă publicistică remarcabilă, autoarea pune în dezbatere teme şi probleme de maximă importanţă. Între interlocutorii săi sunt câţiva istorici de marcă, opiniile şi punctele lor de vedere vizând aspecte dintre cele mai acute în această buimacă epocă bântuită de molima demitizărilor şi de furia demolărilor. Un dialog de o ţinută intelectuală impecabilă este cel cu Ioan Aurel Pop care mi-a dat sentimentul tonifiant că nu chiar totul este pierdut, aşa cum s-ar părea, inclusiv în ceea ce priveşte istoriografia românească încăpută astăzi pe mâinile unor pescuitori în ape tulburi care au ajuns până la a „tăia” şi din teritoriul naţional al României, nu numai din sufletul nostru. Una dintre ideile conţinute în discursul academicianului Ioan Aurel Pop este aceea că lipsa patriotismului şi a sentimentului naţional înseamnă o gravă alienare. Pledând pentru adevărul istoric, profesorul clujean, rectorul celei mai mari universităţi din România, ni se adresează cald şi liniştitor: „Mai sunt «analişti» şi «eseişti» care spun că suntem taraţi iremediabil de rău, că avem o istorie ruşinoasă şi o limbă insignifiantă, dar să nu-i credeţi. Ei pescuiesc în ape tulburi, cu anumite intenţii! Mari şi importanţi sunt alţii, sunt cei care cântă «casa noastră» cu «trei pruni frăţâni», care simt cum «miroase via a tămâios şi coarnă» sau aud «cum bat în geamuri razele de lună» ori văd cu ochii minţii cum «au înflorit măghiranii...». Restul e deşertăciune! Steaua noastră e vie încă şi luminează, deşi n-o preţuim cum se cuvine şi ne facem că n-o vedem, câteodată”.

Că asistăm astăzi la un asalt asupra conştiinţei propriei noastre istoricităţi este mai mult decât evident. Principala forţă, dacă nu cumva singura, de contracarare a unei asemenea campanii cu program şi a efectelor ei nu ar putea fi alta decât şcoala. De aceea, Ioan Aurel Pop, precum şi alţi colegi ai săi, pledează pentru reintroducerea istoriei în toate tipurile de şcoli, câte două ore pe săptămână: „Răzbunarea pe disciplina numită istorie pentru toate ororile vieţii omeneşti din trecut este contraproductivă şi periculoasă. Ea va conduce la somnul raţiunii, născător de monştri (Goya). Abia atunci, istoria ar putea să fie cum zicea – metaforic – Marin Preda!”. Adică „înceată şi nepăsătoare”. Numai că şcoala s-a degradat enorm în ultimul sfert de secol. Ioan Scurtu observă aproape resemnat: „Într-o lume (lumea românească de azi – nota mea) în care domină impostura şi spiritul distructiv, învăţământul nu poate evolua pe alte căi”. Istoricul deplânge un fapt de o dureroasă elocvenţă: desfiinţarea şcolilor. Numai pe parcursul a doi ani, 2009-2010, în România au fost lichidate 1200 de unităţi şcolare, copiii fiind nevoiţi să bată, în condiţii vitrege, drumuri de 10-15 kilometri până la cea mai apropiată şcoală. Fireşte, cei care se mai încumetă să se alfabetizeze. Învăţământul, sănătatea şi cultura, ca să nu mai vorbim de industrie şi agricultură, au fost puse la pământ de aşa-numita noastră clasă politică –incompetentă şi coruptă: „Stimulaţi de un mic grup de intelectuali, care s-au autoproclamat exponenţi ai «societăţii civile», politicienii români de după 1989, cu mici excepţii, au adoptat o atitudine antinaţională, iar consecinţele le suportăm cu toţii”. Seniorul istoriografiei româneşti contemporane, Dan Berindei, denunţă amestecul politicii în domeniul pe care l-a slujit o viaţă şi care ar trebui să aibă ca ţintă adevărul şi numai adevărul, dincolo de orice ideologie. Este o nenorocire când politica îşi bagă coada în istoriografie, spune nonagenarul vicepreşedinte al Academiei Române. Istoricii sunt cei dintâi care îşi amintesc cu groază de „sinistra perioadă Roller”, despre care nimeni nu credea că se va mai întoarce vreodată. Dar s-a întors, într-o altă formă. Roller a fost totuşi destul de repede trimis în neant, spre deosebire de continuatorii lui de azi care ocupă scena de 25 de ani şi se simt tot mai bine. Până când?!

Sunt de reţinut apoi aprecierile, rememorările, opiniile academicianului Dan Berindei ce privesc caracterul şi psihologia românilor la care s-au referit cu maximă luciditate din diverse perspective Eminescu, Drăghicescu, Argetoianu sau Emil Cioran, ca să pomenesc doar câteva nume. O gravă carenţă a noastră este lipsa de demnitate: „Noi n-am avut suficientă demnitate de a ne apăra interesele. Toate ţările care au intrat în Uniunea Europeană au avut grija şi au grijă să-şi apere propriile lor interese... La noi a existat tendinţa de a executa servil nu doar ce ni se cere, ci de a executa servil ceea ce ar face plăcere celorlalţi”. Nu mai puţin nociv este provizoratul în care ne complacem şi pentru care avem, se pare, o tristă vocaţie. La orice schimbare de regim, observă Dan Berindei, se neagă tot ce s-a făcut înainte, „se aruncă totul...”. Politicianul român nu a învăţat nimic din istorie, bunăoară din lecţia lui Carol I, care a înţeles că reformele lui Cuza erau fundamentale pentru statul român modern şi care „şi-a construit lunga sa domnie pe această osatură de reforme ale lui Cuza”.

Printre cei intervievaţi de Rodica Lăzărescu se află şi Tudor Gheorghe, un mare artist care a adus servicii inestimabile poeziei româneşti, ca un inegalabil tălmăcitor al ei. Are dreptate să spună despre sine că nu e „asimilat cu nimic din ceea ce înseamnă trecătoarea modă. De obicei, toate vedetele, toţi artiştii au un ideal, un prototip, au după cine să se ia, un simbol, un idol. Eu n-am avut niciodată. Eu m-am redescoperit pe mine însumi graţie marii poezii a neamului românesc”. Optează pentru o lirică de factură „păunesciano-maiakovskiană”, adică o poezie socială, o poezie dură „despre noi înşine şi cum ne-am pierdut tot – de la limbă la demnitate”. Ba – zice el – şi dreptul la prietenie. Interesant este şi interviul cu un alt istoric de prim plan: Răzvan Theodorescu, care îi mărturiseşte Rodicăi Lăzărescu fără să clipească: „Sunt mulţumit de ceea ce am făcut în câmpul public”. Frumos spus: în câmpul public. Noi cam ştim ce a făcut! Nu toate rele, nu toate bune! Fără îndoială, mult mai multe bune, cel puţin în comparaţie cu alţi miniştrii ai culturii care au prejudiciat ireversibil patrimoniul cultural naţional prin abrogarea unei legi ce se număra printre cele mai bune din Europa. Dar să fie oare distinsul intelectual şi academician Răzvan Theodorescu, mai nou şi un vajnic tokşoist, parcă la întrecere cu infatigabilul Tudor Octavian, mulţumit chiar de tot ce a făcut în câmpul public?! A-l suspecta de triumfalism sau, doamne fereşte, de suficienţă ar fi o exagerare. Mai degrabă cred că Răzvan Theodorescu este un om fericit!