Dimineţi şi amiezi la Stockholm

 Dimineaţa vine devreme răsturnând lumini de iceberg. Aerul are clinchet de faianţă scumpă. Pe străzi, pe viaductele care fac sărituri de canguri peste canale, forfota maşinilor devine năucă. Oraşul se populează dintr-o dată. Se urcă şi se coboară fără sincope, scările de clopotniţă care leagă etajele stradale. De departe ai impresia unei invazii de alpinişti amatori. Totul însă în linişte. Monahi şi maici porniţi la lucrul pământului mănăstiresc. Femei blonde, cu ochi albaştri spre alb, care nu-şi opresc privirea în pânzeturile de fir subţire, ci o lasă să treacă dincolo de ele. Femei înalte, cu carnaţie albă, blană de urs polar şi luciu de focă, femei cu tinereţea cioplită dintr-o piatră smălţuită cu gheaţă. Femei uscate, ca un manuscris vechi, când se duc nu prea mult de treizeci de ani. Bărbaţii - trupuri cioturoase, aparent posaci, mereu întorşi spre ei înşişi.

 Destul de repede se face iar pustiu şi îmi vine să strig, aşa numai ca să aud cum se duce de-a dura şi se face ţăndări glasul. Nu mă lasă să fac una ca asta clădirile, stranii monumente funerare. Timpul s-a pietrificat în aceste alcătuiri făcute ca nişte oglinzi de captat soare. Oamenii Nordului au încercat să alunge negurile prin cultivarea aproape obsesivă a culorilor incandescente. Casele ard asemenea unor focuri sub ploi mocăneşti. Oraşul, aşezat pe ape, canalele ce i-au adus renumele de Veneţia Nordului, şi-a păstrat respiraţia unei urbe vechi, mai ales datorită caselor cu liniştea de arhondaric. Accentele noi nu lipsesc.

***

 Iar îmi vine în minte Veneţia. Primăria Stockholmului are ceva din aerul Domurilor italiene. Chiar şi gustul pentru sistemele galactice şi acoperişuri de culoarea otăvilor brumate, aştri de bronz, mitre episcopale daurite. Atâta doar. Lângă zidurile roşcate de cărămidă este în dimineaţă o linişte de grotă. Pe băncile albe de fildeş parcă sculptat nu e nimeni. Apa canalelor pare întinsă asemenea unui pergament pe o instalaţie modernă de restaurare muzeistică. Rar scârţâie aripi neunse de pescăruş, care şi-a ucis ţipătul. Vase multe, unele din vremea navigaţiei cu pânze, stau ca într-un ţintirim. Pe platoşele granitice ale colinelor, copacii cântă din clavire. Galbenul toamnei abia începe să se prelingă în frunzele de mesteacăn. Moartea vegetală e o agonie lungă aici în Nord.

 Mă rotesc fără rost. Paşii mei pe lespezi de piatră huiesc în singurătate, deschizând tuneluri subterane.
Spre amiază când soarele e un boţ topit de sticlar, oraşul se leapădă puţin de sobrietatea şi liniştea lui. Pe străzile comerciale e forfotă, lume multă, mers lenevos. În lumea cea multă şi pestriţă îţi sar în ochi, tronând în căruţuri pe roţi cu spiţe subţiri, prunci croiţi ca din tulpini de mesteacăn, înveliţi în scutece galbene, roşii, albastre. Iar printre cărucioare şi picioarele adulţilor, într-un joc de-a v-aţi ascunselea, se insinuează copii, cei abia scăpaţi de la ore de clasă. Abonamentele de metrou şi autobuz, mijloacele cu care merg spre şcoli se bălăngănesc peste frumoasele tunici din plastic. Sunt ceasurile când suedezii flecăresc fără rost, aşa numai pentru a vorbi şi scotocesc fără treabă prin magazine. Ore ale uitării. Se vorbeşte tare, se râde câteodată zgomotos, e timpul când femeile zâmbesc şi pe chipurile lor se aprind lămpi de cuarţ. Suedezii, oameni nu prea contemplativi, stau gură-cască lângă marele magazin Hoenes Moritz. S-au oprit şi ascultă chitarele a doi emigranţi italieni, care s-au cocoţat pe o remorcă abandonată şi cântă în neştire. Incantaţiile lor mă duc iar cu gândul la Veneţia şi la Sudul de care mi-e un dor răscolitor. 

Sursa foto: www.estonianexperience.com