Oare exista in realitate si astfel de oameni care intreaga viata isi constuiesc fericirea pe raul savarsit altor persoane, asa cum a procedat unul dintre personajele romanului Disparitia lui Esme Lennox? Aceasta este tema primordiala a cartii – o existenta creata pe distrugerea unei alte vieti. Intr-un citat din prefata romanului dramatic al autoarei Maggie O’Farrell, Edith Wharton relata: “N-as fi in stare fericirea sa mi-o zidesc pe un rau – pe o nedreptate – facuta altcuiva…Ce fel de viata ne-am putea cladi pe-o astfel de temelie?”.
Da, cred ca sunt “indivizi” (asa suna mai dur) care procedeaza astfel, dar nu pot avea o viata pasnica si chiar cu adevarat fericita. Este o fericire superficiala care nu invadeaza sufletul, ci doar o traieste pur si simplu intr-o mare minciuna.
Povestea personajului principal Euphemia Lennox, Esme- asa cum ii placea sa i se spuna- este tragica inca din perioada copilariei , atunci cand guvernanta fetelor ( Esme si Kitty, sora ei mai mare) o persecuta si o catalogheaza ca fiind un copil imposibil, neascultator, refractar la studiu, mincinos chiar in fata mamei sale, aceasta aproband.
Sunt evidente momentele in care familia fetei nu doreste ca Esme sa depaseasca tiparele anilor’ 30. Mama o iubeste mai mult pe sora Esmei care este ascultatoare, atenta cu aspectul sau si cu cei din jurul sau, cu ceea ce spune.
Romanul este prezentat prin intrepatrunderea celor doua planuri temporale, cel trecut – reprezentat de Esme si Kitty Lennox si cel prezent – reprezentat de Iris Lockhart,o tanara care traieste in aceeasi casa in care au trait si Esme si Kitty- bunica sa, avand o personalitate puternica, un suflet bun, iubitoare de animale (are un caine si traieste singura cu acesta). Iris afla printr-un telefon de sora bunicii sale care urmeaza sa fie externata dintr-un spital de psihiatrie, ea fiind singura persoana de contact, iar Kitty – cea care stie adevarul, e prea adancita in lumea propriilor sale amintiri pentru a raspunde intrebarilor lui Iris.
Ce este trist in aceasta poveste? 60 de ani petrecuti de catre Esme inca de la 16 ani intr-un spital, Cauldstone, pentru ca familia ei a hotarat ca are un comportament ciudat; mama ei (pe care o pot compara cu “regina”, mama vitrega a Albei ca Zapada, un personaj negativ, spunea ca are “crize”, iar bunica ca e “posedata” deoarece era singura care mai pomenea de Hugo, fratiorul cel mic pe care l-a iubit foarte mult si care a murit de cand era un bebelus. Nu au admis ca Esme poate spune un adevar, ca sufera, ca are momente cand nu este de acord cu restul lumii, pentru ca ea vrea sa studieze, sa calatoreasca, nu sa se marite.
Ce-a facut Esme Lennox pentru a merita sa-si petreaca intreaga viata intr-un spital de psihiatrie? Si cum e posibil ca o persoana sa fie complet stearsa din istoria familiei sale? Sora sa nu a vizitat-o de saizeci si unu de ani, cinci luni si sase zile asa cum i-a precizat Esme lui Iris. In tot acest timp petrecut intr-o adevarata inchisoare, femeia s-a intrebat de ce a fost definitiv stearsa din memoria rudelor sale.
Intr-adevar, Kitty a avut un motiv de neinchipuit. Va voi lasa sa descoperiti singuri acest motiv. Nu vi-l impartasesc pentru ca as distruge suspansul si imaginatia celui care va lectura romanul interesant, fabulos al scriitoarei Maggie O’Farrell.
Cand Esme descrie cosmarul pe care il traia in spital, coridoarele, peretii cu zabrele, colegele ei de suferinta, asistentele medicale, doctorul indiferent la tot ce se intampla acolo, parca in fata ochilor mei se derula pelicula unui film de groaza. Am citit cu lacrimi trista despartire de viata reala, cand au dus-o la Cauldstone: o copila nevinovata, care nu se astepta la o viata trista astfel inchisa intr-o clepsidra in care nisipul parea ca nu se mai opreste din scurgerea infinita a timpului.
Maggie O’Farrell ne ofera un dar pretiosprin romanul sau, din care fiecare om invata sa aprecieze viata, sa fie mai bun cu cei din jurul sau, sa lupte pentru fericirea sa fara a minti si fara a nedreptatii pe cineva, sa iubeasca tot ceea ce il inconjoara si sa aiba o atitudine pozitiva.
E minunat cum Esme reuseste sa vada cu ochii inchisi partea frumoasa a copilariei, a trecutului, inainte de a fi inchisa ca intr-o colivie precum o pasare rara. Ea era singura care traia clipa, se bucura de viata, era “vie” fata de restul familiei; ea era normala , nu ceilalati. Dar si intre femeile de la Cauldstone- spitalul “fantoma” Esme dorea sa se rupa de realitatea dura, sa fuga, sa fie salvata pentru ca ea nu avea ce sa caute acolo, nu era bolnava ca celelalte.”Ca sa nu le mai auda, Esme isi ia creionul. Te rog sa vii, scrie ea. Miercurea e zi de vizita. Te rog, scrie ea din nou, te rog, te rog. Isi srijina fruntea de mana. De ce nu vine niciodata? Esme crede ca surorile nu-i trimit scrisorile. Altfel, de ce n-ar veni? Ce alta explicatie ar fi? Nu te simti bine, ii spun surorile. N u te simti bine, spune doctorul. Si lui Esme i se pare ca incepe sa creada si ea acest lucru.”
In fragmentul urmator Esme Lennox e constienta si isi propune sa-l convinga pe doctor sa ii dea drumul, daca familia nu vine sa o elibereze ( doar nu a omorat nicio fiinta): ”Trebuie sa-l convinga ca si ea a crezut c- a fost bolnava; trebuie sa admita faptul ca, in fond, ei au avut dreptate. N-a fost bine, dar acum s-a insanatosit. Isi spune asa tot timpul, pentru a incepe si ea sa creada, sa incerce sa inabuse acele strigate care spun, n-am nimic, n-am avut niciodata nimic.”.
Titlul romanului te duce cu gandul la disparitia neasteptata a personajului principal, Esme Lennox (ca disparitia sotiei renumitului scriitor din Paris, Esther, personaje ale lui Paulo Coelho in romanul Zahir, care a plecat singura de fapt intr-un colt uitat de lume , in stepa din Kazahstan, lasand tot confortul si mariajul pentru a revela esenta iubirii si forta destinului), insa ea a fost facuta sa dispara intentionat din realitate si este deprimant ca a fost uitata acolo ca un obiect uzat, inutil ferecat intr-un sertar tainic.
Sursa: http://www.cartidecitit.ro/
Adauga comentariul tau