Doina Ruşti, Patru bărbaţi plus Aurelius, Polirom, Iaşi, 2011, 224 p.

ALEX GOLDIŞ

Doina Ruşti s-a impus, în ultimii ani, drept unul dintre cei mai profesionişti scriitori ai literaturii române. O dată pentru că, începând cu 2004, autoarea şi-a propus să publice aproape anual câte un volum de proză, astfel încât, până la finele primului deceniu douămiist, opera sa beletristică număra deja cinci cărţi: „Omuleţul roşu” (2004), „Zogru” (2006), „Fantoma din moară” (2008), „Lizoanca la 11 ani” (2009), „Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti” (2010). O recomandă, în al doilea rând, proteismul scriiturii şi curajul de a se aventura în cele mai neobişnuite tematici. Dacă scriitorii români din ultimii ani au ieşit rareori din imaginarul cotidian actual sau din tematicile „tranziţiei”, Doina Ruşti se scufundă cu plăcere în exotic sau fantastic. Chiar fresca realistă a comunismului românesc din cea mai reuşită carte de până acum, „Fantoma din moară”, e traversată, într-o combinaţie specifică, de dimensiunea fabulosului. Nu-i deloc de neglijat apoi dexteritatea cu care autoarea mânuieşte mai multe registre stilistice, căci nu-i e străină nici capacitatea de a construi pe spaţii ample, nici atenţia la detaliu specifică genurilor scurte. Nu atât insolitul sau originalitatea tehnicii caracterizează scrisul Doinei Ruşti, cât mai ales disponibilitatea de a se exersa în cât mai multe practici literare şi uşurinţa translaţiei de la una la cealaltă. Până într-acolo încât, dacă ar fi să numim un scriitor contemporan mai capabil de a orchestra cu succes un cerc de creative writing, probabil că autoarea „Fantomei din moară” ar fi acela.

O ecuaţie imposibilă

O asemenea „politică a scrisului”, plină de merite, nu-i vorbă, ascunde totuşi cel puţin la fel de multe pericole. La o adică, ritmicitatea susţinută poate aluneca pe nesimţite în grafomanie, uşurinţa trecerii de la un subiect la altul se poate transforma în uşurătate, iar abilitatea mânuirii mai multor tipuri de tehnici, scăpată din mână, degenerează în exerciţii stilistice gratuite. O dovedeşte cu asupra de măsură cel mai recent roman al autoarei, „Patru bărbaţi plus Aurelius”. Dincolo de titlul neinspirat, cu rezonanţe de afiş Chippendales, subiectul cărţii e aproape imposibil de aproximat. Un amestec de senzaţionalism – autoarea toarnă cu polonicul siropuri amoroase laolaltă cu „tării” criminalistice – ornat cu o frişcă subţire de livresc fac din romanul Doinei Ruşti un cocktail destul de greu de digerat pentru organismele mai sensibile. Deşi nu-i greu de înţeles, nu se poate pricepe tema cărţii altfel decât dând cuvântul scriitoarei care trimite, într-un interviu recent, la momentul zero al inspiraţiei: „Despre aceşti bărbaţi aventurieri este vorba în romanul meu, însă nu latura lor de donjuani m-a interesat, ci faptul că toţi patru au ca numitor comun un pisoi! Nu unul cu totul inventat, ci un pisoi în carne şi oase, întâlnit vara trecută, prin Dorobanţi. Trecusem pe lângă o librărie pustie, pe lângă Liceul Caragiale, gândindu-mă neîntrerupt la un bărbat detestat şi iubit. Ştiţi cum se întâmplă în lunile de vară! Mai ales în Bucureşti! Mereu există un astfel de bărbat dorit şi evitat în mod categoric. În starea aia incomodă, după ce aruncasem un ochi spre cărţile din vitrină, neatinse de o sută de ani, m-am întâlnit cu un pisoi infatuat şi dispreţuitor. Să nu credeţi c-am pierdut multă vreme cu el. Pur şi simplu m-a lovit cu intoleranţa lui pisicească şi mi-a arătat coada. Dar în noaptea aia am continuat să mă gândesc la drumul meu pe Calea Dorobanţilor, la acoperişul liceului, la vitrina în care zăceau pierdute câteva romane clasice şi, bineînţeles, la ochii necruţători ai acelui pisoi. Şi cum toate acestea se învârteau în jurul unui bărbat, pe atunci «inevitabil», m-am apucat de scris”. Beneficiind de un astfel de material brut, înainte de a reprezenta un eşec în planul realizării, romanul Doinei Ruşti se vădeşte deja drept o eroare de concepţie. Căci, oricât şi-ar bate capul cei mai nobelizabili prozatori din toată lumea, nu ştiu dacă ar reuşi să rezolve corect ecuaţia ficţională compusă din termeni precum „un pisoi infatuat şi dispreţuitor”, „un bărbat dorit şi evitat” şi o vitrină de romane clasice.

Suprarealismul à la Ally McBeal

Cu toată străduinţa autoarei – sau poate tocmai din cauza ei –, naraţiunea Doinei Ruşti are de la început aspectul unei jucării defecte din fabricaţie. De aceea, întreaga construcţie pare o cârpeală fără sfârşit, fără nicio oază de autenticitate. Facil e, astfel, conflictul permanent dintre protagonista romanului – o voce naratoare destul de debilă, amestecând permanent registrele – şi motanul bunicului, Aurelius, care ar atenta permanent la lecturile tinerei. Motorul central al poveştii nu e întreţinut de altceva decât de dispreţul pisicului pentru pasiuni intelectuale: „Pe Aurelius îl enerva să mă vadă citind. Era o zonă peste care el se credea singura autoritate. Era stăpânul catedrei, deţinătorul tuturor secretelor”. De-a lungul a jumătate din roman sunt alimentate, printr-un suspans care se sparge accidental şi fără urme ca un balon de săpun, enigmele relaţiei dintre Aurelius şi tânăra redactoare la „Action Film”. Până să-i aflăm identitatea pisicească, naratoarea îl gratulează cu senzaţii şi porniri care de care mai abisale: această „fiinţă inaccesibilă şi ticăloasă” dă dovadă în acelaşi timp de „o siguranţă, distincţie şi forţă” la care eroina romanului nu poate decât să spere. Mai mult, bărbaţii „inevitabili” din viaţa ei – cu care întreţine o relaţie de love-hate, expusă într-un registru de la telenovelistic la softporn –  sunt ieşiţi toţi ba din „mantaua”, ba din „chiloţii” temutului patruped. Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, mai toţi mor în accidente mai mult sau mai puţin provocate de mâna eroinei. Astfel încât, din naraţiune ezoterică având în centru figura totemică a motanului, „Patru bărbaţi plus Aurelius” se transformă într-un policier cu accente de tragedie shakesperiană (da, aţi citit bine!). Pentru a scăpa de urmele anchetatorilor, protagonista îşi otrăveşte, în final, din greşeală singurul aliat. Mai adăugaţi la asta o serie de coincidenţe sau de qui-pro-quo-uri şi veţi avea reţeta întreagă a romanului.

Superficialitatea tramei e dublată de neglijenţa aproape insuportabilă a construcţiei şi a stilului. Niciun personaj nu prinde relief, toţi sunt nişte rotiţe care se învârtesc în gol. Simptomatice sunt, în acest sens, introspecţiile eroinei centrale. Pusă în faţa uneia dintre primele victime (cuceritorul Toni e împins în casa liftului), tinerei îi piere, nici mai mult, nici mai puţin, cheful de a mai citi: „În acea noapte, a morţii lui, m-am culcat fără să citesc, încolăcită pe o saltea din Mangalia”. Singurele tentative de introspecţie poartă marca unui suprarealism cam kitsch, marca Ally McBeal, în care dorinţele şi frustrările naratoarei sunt date pe faţă şi prind corp. În perspectiva acesteia din urmă, unui personaj „îi crescuse din vârful limbii un cârlig argintiu”, în timp ce relaţia cu unul dintre „inevitabili” e expusă astfel”: „amorezul ăla de doi bani se băga în mine, pisându-mă cu porcării, încât începusem să văd cum îi iese din gură un cap de penis erect”. De multe ori, însă, culorile stilistice prea intense pătează ireparabil ţesătura discursului. Textul colcăie de comparaţii forţate („glasul lui, mâţâit în mod normal, era acum ca un cui trecut prin muzica lui Morricone”; „era o zi de iunie ca răsuflarea unui iubit”; „antipatia lui Aurelius este ca o pereche de bocanci care ţopăie peste o cârpă pe jumătate îngropată, ştiţi, o rochie roz în care s-au pierdut zeci de flori vineţii”) şi de expresii nelalocul lor: „în acest timp al feţei mele de căcat”, „vocea de fomist”, „aceşti indivizi, capabili să te declepsidreze”.

Deşi…dacă s-ar fi limitat la stadiul de jucărie livrescă, romanul Doinei Ruşti şi-ar fi putut afla o minimă justificare. Din păcate, însă, această ţesătură densă, de un mister şi umor deopotrivă involuntare, este susţinută de teorii complicate asupra ficţionalizării şi a relaţiei dintre text şi viaţă. Realitatea se deformează, într-un scenariu apocaliptic, pe măsură ce cărţile încep să acopere, în mormane grele, pieţele oraşului. George Cal, unul dintre bărbaţii angelici-diabolici din viaţa protagonistei, creează scenarii pe baza detaliilor periferice din romanele clasice, recondiţionând figura cititorului pasionat, atât de antipatizat de lumea pisicească. La rândul ei, eroina se îmbolnăveşte de „ficţionalizare” şi începe să vadă, în finalul romanului, personaje din cărţi pe stradă. Iată o mostră din aceste revelaţii cu pretenţii filozofice, care ar urma să confere un strat de adâncime romanului – dar nu fac, în fond, decât să instaureze o ceaţă stilistică groasă: „Vedeam deja un om din carne, cu mintea încinsă de romane, tot unul şi unul, de la «Les Illusions perdues» la «Never let me go», intrate unul după altul în pasta densă a bulbului rahidian, topite şi transformate cu rapiditate în degetele întinse, în eleganţa sau încăpăţânarea unei mâini care duce la gură mâncarea zilnică, în mişcarea alintată a pleoapelor, în glasul îngroşat, în cuvintele tăietoare de capete şi în frezele lungi, a căror paternitate nu va interesa pe nimeni niciodată”.

Las, aşadar, cititorului curiozitatea şi răbdarea de a descifra secretele acestui fals policier, fals roman ezoteric, fals roman metatextual… fals roman în general.

Sursa: http://revistacultura.ro