Don Quijote, bolgiile danteşti şi tunelul bacovian

Răspunsurile lui Dumitru Radu Popescu la întrebările lui Mircea Dinutz din volumul „Confesiuni provocate” la care m-am referit şi săptămâna trecută, sunt de fapt nişte microeseuri rostite. Ironia cordială, dar nu mai puţin casantă, marca DRP, accentele polemice fac din dialogul cu autorul „Vânătorii regale” un adevărat regal spiritual. Încât tentaţia de a cita copios din el este aproape irepresibilă. Dar, mai înainte de orice, e de remarcat că D. R. Popescu se dovedeşte a fi şi în acest interviu care se întinde pe 20 de pagini de carte, pătruns de ceea ce aş numi sentimentul solidarităţii cu scriitorul român de oriunde şi din toate timpurile. Dintre contemporani, cu excepţia lui Nichita Stănescu, nu cunosc alt scriitor român care să trăiască şi să exprime mai profund un asemenea sentiment nobil şi tonifiant, dar şi unul de mâhnire. Căci trăim într-o vreme a demitizărilor. Dar mai preocupantă este problema miturilor false, cum ar fi, de exemplu, cel al morţii tragice a lui Nicolae Labiş, de la care se împlinesc în acest decembrie 60 de ani: „Am citit destule năzbâtii despre moartea lui Labiş! C-a fost împins sub roţile tramvaiului de un înstelat, că medicii au vrut să-l omoare, netratându-l cum trebuia! În primul rând, bărbatul de care s-a lovit Labiş, când încerca să urce în tramvai, cobora din tramvai! Ştia el cine este Labiş?! Trebuie să aibă cineva, azi – ca şi ieri! – o fantezie bolnavă ca să-şi închipuie că toate tramvaiele din Bucureşti erau pline de arnăuţi care pândeau în fiecare staţie să coboare Labiş – şi, coborând, să-l împingă în moarte! Apoi: marele profesor Arsene – în tinereţea sa, desigur! – a fost printre medicii care l-au avut în îngrijire pe Labiş! Profesorul Arsene mi-a povestit că doctorii au făcut atunci tot ce se putea face!... Dar nici atunci, nici azi, nici mâine, nu s-ar fi putut face, nu se putea face şi nu va putea să se facă mai mult!... Labiş avea măduva spinării – din păcate! – secţionată!”.

Admirabil în eseurile lui Dumitru Radu Popescu este modul de a reciti şi a „rescrie” într-o cheie inedită poveşti, scene celebre din Shakesperare, Cehov sau Caragiale. De această dată, într-un context creat de o întrebare, a venit vorba de Cervantes. Scriitorul îşi aminteşte că a citit, la o vârstă şi biologică, şi a lecturii, fragedă, două mari cărţi, cumpărate de părinţii săi.. Una dintre ele a fost „Divina Commedia”. Neînţelegând-o, a ajuns să o urască până târziu, la maturitatea deplină, când şi-a dat seama că „nu e prea bine să citeşti cărţi... dacă nu le ajungi nici măcar până la glezne!”. Cealaltă era romanul „Don Quijote”. O poveste cu un personaj insolit „purtând pe cap un castron” care, călare pe costeliva Rosinantă „pleacă în lume, s-o cureţe de păcate”. Nu semăna cu Făt-Frumos al nostru şi nici mârţoaga sa cu înaripatul cal hrănit cu jar. Dar să-l las pe DRP să repovestească, dintr-o perspectivă comparatistă, cu harul său epic, pendulând între planul unei lecturi de odinioară a unui adolescent şi cel de la vârsta când cititorul de atunci a devenit el însuşi născocitorul atâtor poveşti suprarealiste: „Făt Frumos, frumos fără pereche, înarmat cu un paloş scânteietor, neiertător, deştept ca focul (Fiu de împărat!), voia să ajungă în ţara fără bătrâneţe şi fără de moarte! În ţara tinereţii veşnice! Voia să ajungă în ţara nemuririi, da, da, dar se bătea cu tot felul de făpturi urâte şi drăceşti... ca să ajungă el în Ţara fără de moarte! El şi cu calul! Pe când Don Quijote, bătrân, urâţel, slăbănog, aiurit... voia să reteze capetele balaurilor şi să învingă toate jivinele cu feţe omeneşti ca să... fie bine pe pământ pentru toată lumea! Ce mai tura-vura, Don Quijote nu era fiu de împărat, nu, dar citise, oameni buni, multe cărţi, era cult la cap, nu analfabet, ca Făt Frumos! Şi apoi, Don Quijote avea Norocul cu el!... Era însoţit de un ţăran – ce mai tura-vura! – de un ins cu toate picioarele pe pământ, cam lipsit de prea multă minte, cam necitit, desigur, dar cu sufletul curat!... Da, să recapitulăm: O mârţoagă cară în spinare un Cavaler caraghios (al Binelui), care-şi destramă zilele în nebunie!... Însă e o minune că până la urmă visul pe care-l urmăreşte Don Quijote – ca pe o de neatins Fata Morgana!... – visul acesta utopic nu-l prăbuşeşte! Aşa că, îmbătrânit în bătălii, debarasându-se de şirul realităţilor închipuite, înstrăinându-se chiar de visele sale desprinse din cărţi, Don Quijote renunţă la logica abstractă, fantastică, a fericirii – pe care, însă, - atenţie! – ne-o lasă drept moştenire, înscriind-o chiar în gena fundamentală a umanităţii!...”. Interesant e că şi cealaltă carte, „Divina Commedia”, deşi citită prea devreme, îşi cere, aş zice, drepturile.

Imaginaţia scriitorului este stimulată, încât se întreabă: „... ce s-ar fi întâmplat dacă Don Quijote şi Sancho Panza, călări, Şeful (Don Quijote), cu un castron în cap, în mână cu o prăjină, drept suliţă, urmat de ţăranul ţăranilor, ar fi pornit într-o călătorie prin bolgiile danteşti, să mântuiască şi morţii?...”. Ar fi aceasta, crede DRP, măcar o idee de film, dacă nu mai mult.

Multe interviuri din volumul „Confesiuni provocate”, sunt nişte (auto)portrete. Între ele, şi dialogul cu Constantin Călin. Criticul, istoricul literar, eseistul fin este om de bibliotecă prin excelenţă, în primul rând biograful şi exegetul lui Bacovia, deşi mărturiseşte că este „uşor dezolat” de faptul că până şi prietenii săi cred că a stat pe masa de lucru doar cu acest mare poet: „Nu, Bacovia a fost punctul la care m-am întors după fiecare nereuşită. Iar prin asumări repetate a devenit un «punct de onoare», central, al angajamentelor mele intelectuale... Bacovia e un «nod» ce nu-i uşor de dezlegat. Experienţa literară nu e suficientă pentru a o face; trebuie şi experienţă sufletească. Să trăieşti, să vezi, să reflectezi. E nevoie să ai faţă de viaţă o atitudine apropiată de a lui. Să fi gustat din amărăciuni, să fi fost atins de dezgusturi. Zăbovind câteva decenii lângă opera sa, am ajuns să scriu despre el cu firescul cu care scriu, într-un jurnal, despre mine. Rezultatul de care sunt mândru nu e interpretarea critică a cutărui sau cutărui aspect al operei, ci faptul că, înţelegându-l în semnificaţia lui originară, m-am înţeles mai bine pe mine însumi decât dacă aş fi stat în preajma altui autor... Faţă de omul Bacovia şi faţă de poet n-am nici un reproş. Mă despart totuşi de el în anumite privinţe. Cert este că n-aş putea trăi ca Bacovia. Oricât m-aş trage la margine, nu pot pierde interesul pentru centru”.