Dragos Voicu, Coada

Dragos Voicu, Coada, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2009, 174 pagini, 20 lei

 

Coada, roman de debut, se citeste repede nu doar pentru ca e scurt. Autorul Dragos Voicu (n. 1975) face proza intr-un stil vioi, placut, precis si sigur pe sine. Fara ca volumul lui sa fie mai multe decat un romanas simpatic, bine scris si bine orientat pragmatic, el pare sa promita un autor. Vom vedea.

 

Descris concis, romanul e construit intr-un stil enumerativ, de lista cu digresiuni. O coada hiperbolizata si alegorica la „tacamuri” (gheare de pui, in codul epocii optzeciste), intinsa pe mai bine de un an, serveste ca fundal si motor atat listei, cat si digresiunilor.

In ce priveste partea cu alegoria, critica noastra va gasi fara indoiala puntile care leaga cartea lui Dragos Voicu de lucrari asemanatoare ale unor Kafka sau Buzzati.

In ce priveste partea cu lista, aici autorul marcheaza punct dupa punct. Prin „bine orientat pragmatic” inteleg ca autorul a avut clar in minte produsul si cititorul, si a lucrat eficient pentru optimizarea relatiei dintre ei. Produsul fiind comunismul (vai, da: inca o poveste revelatoare despre cum era pe-atunci), cititorul ideal pe care si-l fixeaza este un cititor tanar sau unul strain: repertorierea cliseelor vietii in comunism, din care romanul isi face punctul de atractie principal, acestora le va parea ceva pretios. S-ar zice ca prin trecerea timpului, care produce atat tineri cat si „straini”, romanul va avea de castigat.

Relatia produs-cititor este facilitata inclusiv prin tipul de naratiune ales. Perspectiva e naiv-infantila, neintelegatoare chipurile, care intelegerii din capul locului a adultului ii substituie un travaliu descriptiv foarte didactic si foarte util unui ins nefamiliarizat in curs de familiarizare (cum e cititorul ideal al romanului). Desi schema functioneaza, apar totusi cateva disfunctii. Principalul defect al schemei vine din faptul ca momentul naratiunii este postcomunist, iar momentul actiunii este comunist: desi ca personaj este un copil, naratorul este un grownup. Prin urmare de ce nu se exprima ca un adult? Problema era rezolvata daca momentele actiunii si naratiunii coincideau sau erau mai apropiate. O alta problema vine din imixtiunile autorului concret in verosimilitatea naratorului-personajului sau. Autorul concret stie ca informatia trebuie sa fie inteligibila cuiva care nu a trait atunci, asa ca atunci cand vine vorba de sifon (un obiect care nu mai figureaza in enciclopedia prezentului in care apare cartea) isi pune naratorul sa scrie: „duminica dimineata lumea mergea sa-si incarce sifoanele la sifonarie. Sifoanele erau niste recipiente umplute in masinarii speciale, cu apa amestecata cu dioxid de carbon. Recipientul respectiv avea un cap cu clapeta care atunci cand era apasata elibera lichidul acidulat. Barbatii beau vin cu sifon si ii ziceau sprit. Si astazi ii zic la fel, numai ca in loc de sifon folosesc apa minerala.” (pp. 40-41). Dupa cum se vede, adresarea este aici peste umarul naratorului, direct de la autor la cititor; altfel, nimic nu justifica articolul de dictionar din citatul de mai sus. Naratorul adult care vorbeste ca un copil explica pedant, ca un adult, ce este un sifon? Cui explica? Si de ce?

Nu mi-a placut deloc nici caracterul prea transparent si autosuficient al intentiei de a burdusi carticica de info-uri relative la comunism. Autorul putea sa mai munceasca la rama lor romanesca (astfel incat sa nu arate doar a rama, cum din pacate arata mai tot romanul in ciuda ambitioasei dar naivei – tocmai pentru ca e atat de ambitioasa – metafore centrale) inainte de a umple cateva pagini cu versuri luate probabil cu copypaste de pe net – deduc asta din lipsa unor diacritice in acele pasaje (si numai acolo). Imi pare cu regret, dar un fost pionier adevarat ar trebui sa stie inca pe dinafara versurile recitate la serbarile scolare. Iaca, eu tin minte urmatoarele: „Tare mult as vrea sa fiu/ Ghiocel pe masa lui/ Strop de roua racorind/ Fruntea-ncinsa de un gand:/ De-a-nalta pe pisc de soare/ Romania-nfloritoare”. (Nici macar nu le-am recitat eu, ci o colega oarecare. In numele unei simetrii chiasmice, fetele recitau cu el, iar baietii cu ea; asta daca nu aveai norocul sa papagalicesti versuri depre Partid, Patrie sau istoria lor zbuciumata).

Nu mi-au pacut nici pasaje de felul urmatorului – care ar trebui sa transmita multa emotie – in care copilul si tatal lui, aflati la o nunta, compenseaza „poetic” (si fals in ordine artistica) absenta mamei, aflata undeva pentru un avort ilegal pe atunci (DA, Dragos Voicu o zice si pe asta):

„Pe la miezul noptii tata a iesit din cort. Am iesit si eu dupa el sa-l caut, ca nu mai venea. L-am gasit fumand o tigara, uitandu-se la luna.

- Iti place luna? Parca e un dovleac copt, zise tata.

- Imi place! Da’ parca seamana mai mult cu un galbenus urias.

- Tie nu ti se pare ca parca e un chip de femeie in ea? Parca seamana cu mama.

N-am mai apucat sa raspund ca m-a luat de mana si am intrat in cort. Orchestra luase o pauza si toata lumea flecarea vrute si nevrute. Dupa un timp, nevazut de nimeni in afara de mine, tata s-a suit cu un cutit in mana pe tambal si a taiat o bucata rotunda din acoperisul cortului. O raza de luna cat un trunchi de copac s-a pravalit peste noi. Nimeni n-a bagat de seama, in afara de mine si tata. Si-a luat scaunul si l-a asezat ca sa poata privi luna prin taietura. Am venit si eu langa el. Mama ne zambea si ne spunea sa nu fim suparati, ca vine ea acasa.” (pp. 150-151).

Cu sfiala, marturisesc si ca n-am prea inteles (prin urmare, nici n-am gustat) inserarea paginilor profesorului Georgescu (in care Voicu pastiseaza diverse stiluri). Aceste pagini, altfel haioase pe ici pe colo, nu au nici un fel de functie vizibila in afara de aceea de a da prea multe pagini unui roman prea subtiratic pentru a le primi.

 

Mi-au placut, in schimb, alte lucruri. Pe majoritatea le-am amintit deja in primul paragraf. Mai sunt dialogurile (expresive si diverse) si calitatea lui Voicu de a-si individualiza personajele din cateva linii. Unele scene sunt excelente: de exemplu, aceea cu iepurele gasit mort linga lanurile de porumb, intr-un sant, pentru care tataia Ghita e incadrat de doi militieni la braconaj si amendat in consecinta (pp. 55-61), sau aceea cu dilema lui „cat fac doi plus doi impartit la doi” (pp. 81-87).

 

Apreciez toate acestea, dar cum nu sunt, din pacate, un consumator virginal dupa tipul ideal avut in vedere de Dragos Voicu, nu ii pot trece cu vederea felul didactic in care si-a aranjat exponatele in roman, ca intr-un muzeu de garsoniera.

Sursa: http://revistacultura.ro