Duminică pascală vieneză

 Duminică de Paşte tihnită ca într-un oraş pierdut în blânda provincie. Dar nu suntem pe uliţele vătuite de spleen ale târgurilor de cândva şi de azi, de aici şi de aiurea. Paradoxal ne aflăm puţin după miezul zilei în Viena, oraşul unde s-a făcut şi desfăcut lumea, unde viaţa a spumegat şi mai şi mai spumegă şi acum în ritmurile Dunării năvalnice, ale valsurilor şi polcilor purtând semnăturile faimoşilor Strauss.
E ciudat de liniştit marele oraş în prima zi a Paştelui catolic. Lumea a ieşit la soare precum albinele dintr-un buduroi şi leneveşte sub căldura molatecă a astrului, care, în sfârşit, dăruieşte daurita-i lumină şi binecuvântata sa dulceaţă primăvăratecă. E april şi zăpezile mai învelesc dealurile împădurite ce strâng într-un fel de zid de fortificaţie majestosul oraş imperial. Vienezii, cei mai mulţi, au luat-o pe drumurile ţării, să petreacă altundeva decât în oraşul lor de reşedinţă vacanţa pascală. A rămas însă destulă lume în Viena şi nu mai puţin numeroşi sunt mosafirii, cei veniţi anume în capitala austriacă să trăiască bucuria Paştelui în acest loc magic, în oraşul care, chiar dacă şi-a mai stins fala de odinioară, n-a încetat să fascineze o omenire.

Mulţimile ieşite pe străzile, în pieţele şi parcurile din centrul Vienei în această duminică pascală au intrat parcă în contagiune cu ambianţa cetăţii de pe Dunăre. Îi priveşti pe aceşti semeni plimbându-se agale, sporovăind, odihnindu-se pe băncile parcului de lângă Palatul Hofburg, intrând în biserici să se roage sau să admire comorile de artă, şi-ţi dai seama, firesc, că aici încă mai domneşte ceva din atmosfera seniorială a timpurilor trecute. Oameni ai locului, sau de mai departe, cei aflaţi în acest spaţiu al legendei şi istoriei dăinuitoare se contaminează de acest duh de demult. Coboară, vrând, nevrând, în vârstele de altădată şi mai ales se cuprind de tânga şi nostalgia gloriosului trecut. Lumea e îmbrăcată sărbătoreşte, în dulcele stil clasic cei mai mulţi. Libertăţile vestimentare, atât de lăbărţate în ziua de azi aproape pretutindeni în lume, aici nu-şi prea găsesc locul cel puţin într-o zi atât de însemnată ca cea de Paşte.
Se degajă din felul de a fi al acestor semeni o decenţă a gesturilor, a vorbirii chiar, ce pot părea anacronice. Gloria imperială impune pesemne o astfel de conduită. Ia totul sub puterea ei dominatoare. Clădirile centrului cetăţii, palatele cele somptuoase, Hofburg, Belvedere, catedralele, cu fleşele lor înstelând cerul, precum Sfântul Ştefan, Opera, Teatrul, toată această frumuseţe ce se revarsă într-o simfonie a splendorilor, creează un decor ca de teatru, un spaţiu în care conştiinţa îţi şopteşte că trebuie să te comporţi ca pe scenă, să-ţi controlezi mişcările, vorbele. Viena, în miezul ei, a fost croită, acesta este sentimentul ce-l încerci contemplând, ca să dea întrupare măreţie, să taie respiraţia, să bucure sufletul, dar şi puţin, puţin să-l şi strivească, mai ales dacă intri în lăuntrul nepregătit.

Nu e măreţia Parisului care cântă aidoma unei armonici ce-şi deşiră firele de mătase ale melodiei vesele peste apele Senei şi marilor bulevarde. Nu te stăpâneşte nici acea stare de uimire nu arareori exaltată pe care ţi-o produce în oraşul luminilor alăturarea dadaistă de clasicitate cu expresiile modernităţii contestatare a unor siluete ca Tour Eiffel. Centrul Baubourg, sau Noile Hale. Viena măreaţă, impunătoare, degajă, la o privire mai adânc scrutătoare, un aer cazon. Din zidirile bătrâne acesta parcă se insinuează pretutindeni în tot ceea ce înseamnă azi aglomerarea urbană. Atinge şi simţirea oamenilor. Aceştia nu vieţuiesc, evident, în trecut, dar vibrează într-un chip special când vine vorba de ce a fost odată. Trăsurile sclipitoare, trase de cai cu harnaşamente aurite, argintate, sau alămite,vizitii spilcuiţi ca nişte lachei de la curţile de pe vremuri, ce împânzesc curţile vechilor palate şi străzile centrului istoric, ispitesc şi îmbie la primblări pe trecători tocmai pentru că amintesc de trecutul ce stăruie ca o bovarică suferinţă vieneză.

Duminică placidă de Paşte la Viena. În decorul clădirilor cele monumentale ale veacurilor, viaţa capătă cadenţe de-a dreptul provinciale. E dimensiunea paradoxală a existenţei unuia dintre superbele oraşe ale Europei, devenită caracteristică.

Sursa foto: fr.novopress.info