Durerosul, dar necesarul remember (III)

 La 3 septembrie 1941 s-a experimentat Cyclonul B. O încercare reuşită. Călăii nu-şi mai încăpeau în piele de mulţumire. În sfârşit, găsiseră cheia problemei. Una e să descarci încărcătoare pântecoase, să înjunghii, să omori prin înfometare, frig, extenuare fizică şi cu totul alta este să distrugi zilnic mii şi mii de oameni dintr-o suflare.

Sinistrele figuri ale morţii de la Auschwitz trăiau o exaltare mistică. Da, lagărul putea fi socotit acum un model. Un model pentru prezent, dar, de ce nu?, şi pentru viitorime. Să ucizi cât ai clipi şi să nu laşi urme. Acesta este visul oricărui ucigaş. Cenuşa o spulberă vântul. E drept, miroase urât a carne arsă, dar se obişnuieşte omul şi cu asta. O unitate germană de artilerie antiaeriană, situată în apropiere, protestează. Mirosurile şi fumul otrăvesc viaţa ostaşilor şi comandanţilor, însă Rudolf Höss nu se prea sinchiseşte. Notează faptul în „Memorii”.

Comandantul şi oamenii din escadronul morţii îşi văd netulburaţi de misiunea lor „istorică”. Duc la îndeplinire soluţia finală, exterminarea evreilor şi a altor seminţii care nu merită, după părerea naziştilor, să mai trăiască. Trenurile se îndesesc zi de zi la intrarea în lagărul de la Auschwitz. Bărbaţi, femei, tineri, copii, lihniţi de foame, epuizaţi de drumul infernal în vagoanele de vite văd pentru o clipă cerul, trag în piept aerul mirosind a carne arsă. Speră că acest drum al Golgotei s-a sfârşit. Jinduiesc după un pat, fie şi tare, pe care să se întindă, să-şi odihnească trupurile vlăguite. Dar nu e decât o iluzie. Infernul continuă. Prizonierii sunt împinşi cu paturi de armă spre locul de selecţie. Aici, peste câteva clipe, se va hotărî soarta lor.

Cei bicisnici, copiii, femeile vor fi trimişi la camerele de gazare. Aliniaţi, cu bocceluţele pline de lucruri, luate în grabă, ascultă cuvintele ce-i lovesc ca o plesnitură de bici în moalele capului: „Aţi venit aici nu într-un sanatoriu, ci într-un lagăr german de concentrare, din care nu este ieşire decât pe coşul de fum. Dacă nu-i place cuiva să meargă direct spre reţeaua de sârmă ghimpată”.
Cinicul comandant Fritzak nu suflă o vorbă despre cei pentru care orele sunt numărate. Medicii au început deja alegerea. Unul dintre aceştia, doctorul S. S. Johann Kremer, nota în jurnalul său : „La ora 3 dimineaţă am asistat pentru prima dată la o „acţiune specială". Comparând-o cu „Infernul” lui Dante, acesta din urmă mi se pare o comedie. Nu este lipsit de raţiune să se dea Auschwitzului numele de lagăr al morţii”.
Dintr-un convoi puţini erau cei cărora li se îngăduia să mai trăiască cele trei luni făgăduite de comandantul Fritzak. Aceştia trebuiau să fie sănătoşi şi puternici. Era nevoie de ei pentru muncă. Inclusiv pentru crematorii. După ce SS-iştii exploatau cadavrele celor gazaţi, smulgându-le bijuteriile, luându-le ceasurile, hainele, încălţările, tăindu-le părul, din care urma să se ţese pânză în fabricile germane, deţinuţii hărăziţi muncii urcau trupurile neînsufleţite în vagonete împinse apoi în cuptoare. Dar şi viaţa acestor cărăuşi avea zile numărate. Ei văzuseră totul, ori pentru aceasta aveau să plătească cu viaţa. Discreţia trebuia păstrată cu orice chip. Păşind spre moarte, condamnaţii nu ştiau nimic despre primejdia ce-i pândeşte din umbră. Intrau într-o cameră să facă duş. În loc de apă, asupra lor erau aruncate jeturi de gaz ucigător. Vreme de patru ani aici au murit patru milioane de oameni.

Selecţia îi condamna pe cei slabi fiziceşte la moarte rapidă. Ceilalţi aveau de străbătut drumurile unor suferinţe de nesuportat. Se atenta clipă de clipă la demnitatea umană. Mai cumplită decât foamea, frigul, tortura, era pierderea demnităţii. Cei mai puţin puternici sfârşeau aruncându-se în sârmele străbătute de curentul de înaltă tensiune. Cei puternici supravieţuiau tocmai prin încăpăţânarea de neînchipuit cu care îşi apărau demnitatea şi luptau împotriva umilirii şi strivirii personalităţii umane. Călăii au fost puternici atâta vreme cât au avut armele în mâini. Dar chiar şi în asemenea momente au trăit clipe de şovăială. Rezistenţa unora dintre ostatecii nu numai că-i scoteau din sărite,dar, cel puţin pentru secunde, le arăta ucigaşilor că n-aveau cum înfrânge o omenire, şi există fiinţe mai puternice ca ei, chiar fără arme şi lagăre la dispoziţie. Acea tresărire de o clipă, odată ivită prevestea începutul sfârşitului. (Va urma)

Foto: Tudor Ghioc

Alte titluri din „Fotograme”:

Auschwitz - Durerosul, dar necesarul remember GALERIE FOTO

Durerosul, dar necesarul remember (II)